“Hai să-ți dau un sfat!”

November 27, 2013 § Leave a comment

Să știi să dai sfaturi e o artă la fel de complicată ca și cea de a le primi. Presupun că tipul ăsta de competență nu se va învață nicăieri. Există, desigur, armate de indivizi înzestrați cu tupeu și suficiență care țin cursuri despre succes, despre cum să reușești în… sau în… sau în… Există o grămadă de cabinete pline de consilieri pe toate temele care au răspunsuri gata confecționate, numai bune de livrat celor ne-busolați, aflați în impas, ajunși pe o linie secundară a vieții.

Oamenii, ca tot ce cade sub dominația legilor fizicii newtoniene valabile pe planeta Terra, se supun și ei, legii acțiunii și reacțiunii. Pentru cine nu mai ține minte, legea formulată de Isaac Newton în 1687 spune că dacă un corp acționează cu o forță oarecare asupra altui corp, acesta din urmă acționează la rândul său asupra primului corp cu o forța egală și de sens contrar. Lucrul acesta se petrece inclusiv, sau mai ales, la nivel sufletesc (psihologic, dacă vreți). Refuzul, încăpățânarea, facerea “fix pe dos” sunt doar exemplificări în plan comportamental ale legii mai sus amintite: spune-i cuiva să nu facă un anumit lucru, fără să-i oferi și o explicație satisfăcătoare (ceea ce nu e întotdeauna simplu sau posibil), și, chiar dacă nu-l va face, “de gura ta”, în ce se numește suflet va acumula o cantitate de “contra” egală în volum și intensitate cu interdicția la care a fost supus.

Majoritatea sfătuitorilor nu țin cont de funcționarea și efectele acestei legi. Putem crede că au lipsit de la cursul de fizică sau că nu pot înțelege translarea mecanicii ei din planul fizic în cel imaterial, sufletesc. Personal, cred că nici ratarea cursului de fizică și nici lipsa de imaginație nu te împiedică să sesizezi o p o z i ț i a pe care o resimți când te repezi, insistent, asupra cuiva, sufocându-l cu bunele tale intenții. Fie că acesta se retrage (de fapt, sufletește, lăuntric, se “îmbățoșează” cu o forță egală celei a atacului), fie că ripostează verbal, reacțiunea este evidentă. Ce faci în momentul ăla?

De cele mai multe ori, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, sfăuitorii nu sunt interesați de binele tău. Și nu din rea-credință. Nuanțele unei situații în care sfatul cuiva devine necesar pot fi atât de complicate încât, pur și simplu, tu însuți ești incapabil să le formulezi. Iar în lipsa unei înțelegeri a tabloului general și a nuanțelor care îl particularizează, “sfatul” e fie “pe lângă”, fie nu e altceva decât o emisie de sunete fără nicio legătură cu subiectul. Pe de altă parte, dorința de a da sfaturi nu vine, cred, de fiecare dată, din grija față de cel care pare că ar nevoie de o sugestie sau soluție în rezolvarea unei probleme. De cele mai multe ori, sfatul se naște din nevoia irepresibilă a fiecăruia dintre noi de a impune celuilalt modelul nostru existențial, schema traseului nostru de viață. Deseori, sfătuitorul caută să-și impună modelul pentru a mai primi o confirmare a propriilor decizii. Această impunere se petrece de multe ori la nivel inconștient: toți avem nevoie de confirmări și certitudini, și, de aceea, acționăm în sensul obținerii lor. Numai că, obținând ceea ce ne ajută să mergem mai departe, îl privăm de asistență pe cel aflat, temporrar, în impas. (E vorba de situațiile limită, de “fundături”, și nu de cazurile în care cineva îți spune să nu bei apă rece când ești transpirat sau să nu mergi noaptea printr-o pădure plină de animale sălbatice.)

Spre deosebire de cei care cred că sfătuitorul ideal este un “străin”, cineva neimplicat emoțional în datele probleme, eu cred că lipsa de tandrețe face ca sfatul să devină un enunț rece, general valabil, un “citat” mai mult sau mai puțin elaborat și ingenios, dar fără efecte reale. Sfatul real e acela care ți se impune fără să te agreseze, livrat cumva “în treacăt”, dar cu precizie “de ceas elvețian”. De aceea, cred că oferirea de sfaturi e o artă, un meșteșug complicat, care cere farmec, o capacitate nedisimulată de a rezona cu celălalt, și multă gingășie. Sfătuirea e o încercare de a anula, în plan emoțional, efectele legii fundamentale a mecanicii. Atunci când reușești ca prin forța exercitată asupra celuilalt să ți-l apropii făcându-l să vină singur spre tine.

P.S. Personal, am întâlnit foarte puțini sfătuitori cu “aplecare”. Am în jurul meu câțiva. Îmi sunt apropiați și, de aceea, ciocnirile inevitabile (acțiune-reacțiune) care premerg acceptarea unor sugestii venite din partea lor, nu au efecte de lungă durată.

Advertisements

“Pietoni, stați pe loc!”

November 26, 2013 § Leave a comment

Ieri seară, la Romană, circulația a fost oprită pentru câteva minute ca să treacă, spre aeroport, premierul Chinei. Oprirea circulației pe artera principală a unei capitale pentru a face loc unor oficialități este o ocupație profund psihanalizabilă care merită cercetată până în pânzele albe ale copilăriei celor care au inventat-o. Țin minte că Jacques Chirac, imediat ce a fost ales președinte al Franței, a anulat această practică, iar francezii își puteau saluta președintele, în plină zi, prin geamul mașinii oprite la semafor.

Ce a fost însă nou aseară mi-a adus aminte de ultima vizită de lucru a lui Nicolae Ceaușescu, în noiembrie 1989, la Brăila, de Ziua Recoltei. În drum spre stadionul pe care urma să se îmbete cu magia depășirii întreite a planului cincinal la recoltele de tot felul, de-a dreapta și de-a stânga șoselelor, erau plantate ca niște copăcei zeci de mii pe ființe vii. Acestea urmau să se anime brusc la apariția convoiului, să fluture din stegulețe și să scandeze grețoasele slogane ale vremii.

S-a întîmplat atunci să mă nimeresc într-o zonă neornamentată cu oameni, dar pe unde alaiul avea să treacă fiindcă “premergătorii” strigau într-o portavoce atașată unei mașini de miliție: “Pietoni, stați pe loc! Pietoni, stați nemișcați!”

Același “Pietoni, stați pe loc!” l-am auzit aseară la Romană, pentru prima oară în ultimii 23 de ani. Uitând că decembrie 1989 a însemnat și o rafală de șuturi fatale date vorbelor mult iubitei și stimatei – “Tovarăși, stați liniștiți la locurili voastri!”, autoritățile mioritice s-au conformat fricii maniacale de oameni a vizitatorului de peste mări și țări. Și pentru că “pietonii” s-au dezvățat, ba unii nici nu au astfel de amintiri, să stea pe loc nemișcați, vocea a început să urle isteric. Au apărut vehicolele, motociclete și mașini de lux, cu beculețe, leduri multicolore, claxoane cârâitoare, au trecut în viteză și s-au dus. (N-am înțeles rostul unui microbuz 16+1, gol, luminat pe dinăuntru în albastru…)

Sper ca relația cu țara Marelui Zid să nu ducă la apariția unor garduri nevăzute care să înlocuiască o Cortină nu de mult căzută. Sau să auzim tot mai des acest agresiv “Pietoni, stați pe loc!” care se poate transforma foarte ușor în “Cetățeni, stați liniștiți în casele voastre!”

P.S. Pe rondul de piatră din Piața Romană cineva scrisese în decembrie 1989: “Libertate, ochii plânși vor să te vadă!” Rondul nu mai există acum.

O nelămurire în legătură cu iertarea

November 25, 2013 § Leave a comment

Ce este iertarea? Îmi pun acum întrebarea asta fără nicio intenție metafizică sau religioasă. Mă interesează strict latura psiho-somatică. Mai simplu: cum te simți atunci cînd ierți (sau după ce ai iertat)? Ești vesel, te gîdilă vreun mușchi? Știu cum mă simt atunci cînd sunt indignat, cum mă simt atunci cînd sunt bucuros (fericit? – chiar dacă pentru o clipă), cum mă simt atunci cînd sunt jignit, amenințat, pus la punct, atacat sau furios. Știu că se întîmplă ceva cu pulsul meu, cu viteza sîngelui (tensiunea), cu musculatura (se contractă sau se “topește”), știu că respirația mi se accelerează sau se potolește, știu că pupilele se dilată, știu că se petrec schimbări la nivelul auzului (probabil din cauza presiunii intracraniene), știu cînd simt ce se cheamă că te “doare sufletul” sau că “ți se rupe inima în bucăți”. Nu știu cum trebuie să te simți atunci cînd ierți. Ce se petrece psiho-somatic în carcasa pe care o numim “trup”? Cum pot să știu sigur că am iertat? Habar n-am.

Mi s-a făcut rău (în sens de neplăceri mai mult sau mai puțin consistente). Habar n-am însă dacă am iertat. În timp, s-a petrecut altceva: nu mi-a mai păsat. Mi-a devenit indiferentă persoana, i-am uitat trăsăturile, timbrul vocii. A rămas doar o vagă amintire că “mi-a făcut ceva rău” (sau neplăcut). Dar mi-“a trecut”. Cu timpul, am “trecut peste”. Asta să fie iertarea? Că “treci peste”? Știu că există oameni despre care se spune că nu pot ierta, sunt răi, ranchiunoși, resentimentari. Despre ei se spune că “îți poartă pică”. Se zice că treaba asta se formează și se menține undeva în zona bilei (fiere). Unde se petrece iertarea și ce transformări produce ea, odată instalată, la nivel pshiho-somatic? Mă repet, știu. Mie, trecerea timpului îmi aduce doar un soi de indiferență. Este iertarea egală cu indiferența?

“Te-am iertat” sună de multe ori – și mă refer strict la mine – ca “mi-e indiferent”, “mă lasă rece”. Doar atît să fie iertarea?

Și cum poți ierta dacă nu (mai) iubești?

(Nu e vorba de iertarea celui cu care conviețuim. Acesta e un alt subiect. Unele comentarii la acest text, publicat inițial pe facebook, dau senzația că dorința de a comenta nu s-a născut în urma citirii atente a textului, ci din nevoia de a striga “sunt și eu aici!”)

Despre independența în teatru

November 23, 2013 § Leave a comment

Am constatat că atunci cînd te-apuci să exprimi o opinie, există teme “neutre” – care nu stîrnesc pasiuni răvășitoare, ba chiar lasă rece pe multă lume – și teme cu potențial “fierbinte” – care ajung să frigă pe cine te aștepți mai puțin – deși intenția ta a fost sinceră, lipsită de subtexte partizane sau porniri “criminale”. Zic asta așa, în general, cu referire la “lume și viață”.

Se pare că tema “teatrului independent” e una dintre temele care seamănă cu covorul plin de cuie pe care merg fachirii. Ca să ai curajul să spui ceva pe tema asta, trebuie să ai tălpile bătucite, mersul agil și un ochi la ceafă. Concentrarea de orgolii (și cum poate fi altfel cînd e vorba de creatori?!) pe centimentru pătrat e atît de mare încît e imposibil să te ferești de efectele zicalei “unde dai și unde crapă”.

Nu am găsit nimic ofensator în textul scris de Cristina Modreanu pe Artactmagazine. Încercarea ei de clarificare terminologică nu a adus atingere niciunei reputații, niciunui creator sau spectacol.

Mi s-a acordat încrederea – nici acum nu știu de unde a pornit ideea asta năstrușnică! – de a selecționa spectacole (împreună cu Anca Ioniță și Nicolae Mandea) pentru Festivalul national de teatru Independent. Drept urmare, pe perioada vizionării spectacolelor înscrise, și sub asaltul genurilor practicate în zona aflată în afara sistemului subveționat direct de stat (primării sau Min. Culturii), am simțit și eu nevoia unei clarificări terminologice. Nu pentru că această clarificare ar crește sau ar scădea valoarea producțiilor. Ci pentru că, pur și simplu, vine o vreme în “creșterea și descreșterea” oricărei activități umane cînd e nevoie de o sapă și de un grădinar (sau de o echipă) pentru ca aleile parcului să fie îngrijite.

În 2004, am colaborat la Festivalul de Film Anonimul. Între jurații competiției la lung metraj era și Steve Gallagher, jurnalist la FilmMaker. Cînd m-a întrebat cu ce mă ocup, i-am spus că lucrez într-un teatru independent (era vorba de Teatrul ACT). “Independent față de cine?” m-a întrebat. Îmi amintesc precis că înafară de “independent față de o finanțare primită din partea statului” n-am știut ce să-i spun. “Independent” mi-a spus el, în Statele Unite, înseamnă “independent față de sistemul de la Hollywood”. Atunci am înțeles că “independent” nu înseamnă doar “independent față de stat”, ci “independent față și de alte lucruri”, ba că poate însemna și “independent față de privat”. Fiindcă “privatul”, cu infime excepții, vrea, și pe bună dreptate, să facă și un profit. Ori, compromisurile estetice sunt inevitabile. Ce înseamnă deci “independent”? Sincer, habar n-am.

Înseamnă “independent”, “independent de mijloace financiare de stat”?
Înseamnă “independent”, “independent de gustul publicului care plătește bilet”?
Înseamnă independent, “independent de mijloacele clasice/tradiționale de expresie teatrală”?
Înseamnă “independent”, “independent de interesele comerciale ale privatului care plătește producția”?
Înseamnă “independent”, “alternativ”, “cercetare”, “antropologie teatrală”, “laborator”?

Probabil că “independent” înseamnă, într-o formulă care nu-și arogă aerul unei definiții, ci doar încearcă să ia o temperatură: independent de ce vrea lumea întreagă, ba chiar în pofida ei, eu mă duc să-i zic ce am de zis.
Pentru că altfel mă sufoc.

P.S. (adăugat ulterior) În “Inside Studio Actors”, Dustin Hoffman le spunea studenților la teatru, amintind o declarație a lui Pablo Picasso: “Dacă-mi vor lua pensula, o să folosesc pastel. Dacă-mi vor lua pastelul, o să folosesc cărbune. Dacă-mi vor lua cărbunele, o să folosesc un creion. Dacă mă vor dezbrăca gol-pușcă și mă vor închide într-o celulă, o să-mi scuip pe deget și-o să desenez pe perete!” Cam așa cred că stă treaba și cu independența.

Despre cum citim

November 23, 2013 § Leave a comment

Am senzația că există două specii mari de cititori de literatură, și, respectiv, două feluri de a citi, aflate la extreme. Senzația asta mă încearcă periodic fiindcă cele două mari specii supraviețuiesc în mine, așa cum cred că se întâmplă cu fiecare altcineva, și cele două feluri de a citi mă “iau în primire”, succesiv sau simultan, în funcție de dis-poziția în care mă aflu la un moment dat.

Primul fel de a citi e cel al cititorului “fricos” sau “moale”. Cititorul “moale” se caută pe sine – nu o face conștient; ceva îl împinge să se comporte astfel – în toate trăsăturile eroului (sau eroinei), e tentat permanent să se identifice cu acesta, cu traseul și cu peripețiile prin care eroul trece. E fie “înălțat”, fie “torturat” sufletește de emoții puternice, confuze, ivite la intersecția dintre ficțiunea propusă de textul citit și propria sa viață. Pe el nu-l interesează atât aventura eroului respectiv, cât suprapunerea ego-ului său peste cel al eroului. E vorba de cititorul (sau cititoarea) care caută în lectură a l i n a r e a propriilor suferințe din viața sa reală. E cititorul care, dacă a trecut, de pildă, printr-o despărțire, nu mai poate citi niciun text (roman, nuvelă sau povestire) în care personajele se despart. El caută întâmplări cu happy-end sau, măcar, fără mari zdruncinări lăuntrice. De aceea, cititorul “moale” nu e un cititor consecvent. El se poate opri din “drum” în fiecare moment, de teama suferinței pe care i-o poate provoca o întâmplare nefericită din viața eroului. E cititorul care, dacă dorește să meargă la teatru, se interesează dinainte dacă spectacolul e “dramă” sau “comedie”. E dependent emoțional, egolatru, și guvernat de o anumită doză de labilitate psihică.

Există o a doua specie de cititor pe care l-aș numi “curajos” sau “tare”. Acesta e coerent structurat sufletește, curios și empatic. El are acces la emoții puternice fără să se lase anihilat de datele și peripețiile eroului. El e gata, pentru câteva ore, să “trăiască o altă viață” fără teama că întâmplările nefericite prin care trece eroul îl vor face să se compare cu acesta, fără teama că traseul ficțional al eroului îi poate influența traseul propriei sale vieți. El știe că fiecare viață (ficțională sau reală) e unică, fiecare traseu este irepetabil, și simte o plăcere colosală în “simțitul pe propria piele”. Cititorul “tare” e un martor , un însoțitor, iar identificarea afectivă cu personajele are darul de a-i stârni admirație, compasiune, dezgust, fără să-i anuleze “propriul punct de vedere”. El nu este dependent emoțional de întâmplările ficționale prin care trece odată cu personajele, ci păstrează o distanță fină – nu o face conștient; ceva îl împinge să se comporte astfel – de la care lucrurile nu-și pierd claritatea. De aceea, cititorul “tare” e o persoană tonică și generoasă.

Aceste două specii conviețuiesc, cred, simultan în fiecare dintre noi. Proporția în care se amestecă “datele de identitate” ale acestora dau profilul unic de cititor, felul în care ne raportăm la ficțiuni: curioși, curajoși, gata de drum, sau temători că traseul emoțional propus de ficțiune ne va altera propria viață reală. De aceea, cred că lectura e un antrenament sufletesc, și nu escapism, divertisment sau informare.

 

Victoria mediocrității

November 22, 2013 § Leave a comment

Au fost niște vremuri, nu de mult trecute, când pentru a avea acces la facultate trebuia să ai “dosar curat”, să ai “origine sănătoasă” – anii ’50 ai secolului trecut. Când cel care se înălța un pic deasupra mediei, adică deasupra mediocrității, era “decapitat”, pus la colț, marginalizat. Toată lumea trebuia să fie egală – cu forța dacă cineva nu pricepea de vorbă bună. Unii naivi au crezut că lucrurile se vor schimba după ce s-au vărsat pe străzi câteva găleți de sânge.

Ei bine, datorită luminii venite dinspre Vest, din țara tuturor posibilităților, acele vremuri s-au întors. Nimeni nu te mai caută la origine. Acum ți se spune să nu discriminezi. Să nu discriminezi prin inteligența ta, prin viteza picioarelor, prin înălțime sau prin eleganță.

O şcoală generală din Capitală a fost amendată cu 1.000 de lei de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru că a organizat un concurs pentru a forma o clasă de elită (știre Digi24). Gata! Mediocritatea are acum și organ de poliție.

Americanii, care nu au cunoscut comunismul decât în varianta romantică a unor blambeci naivi izolați în lumea de celuloid a Hollywood-ului, au făcut cadou lumii o formă nouă de ciumă: corectitudinea politică.

Corectitudinea politică, sesiza foarte bine H.R. Patapievici într-un articol argumentat, apărut prin 1995 în Revista 22, este comunismul american. Iată-l la lucru: amenzi pentru că într-o școală cineva a avut ideea să aleagă grâul de neghină. Adică să separe pe cei mai iuți (la minte), de cei mai puțin sprinteni. Nu este asta o victorie a mediocrității?

Prin 1975, Martin Heidegger observa, citind lucrărilor laureaților Nobel în biologie, biomecanică, chimie, că intenția nemărturisită a oamenilor de știință este facerea omului (clonarea). În clipa în care acest lucru va fi posibil tehnic și permis etic, când omul va inventa sofismele sofisticate necesare ca să poată justifica oroarea prin care se instituie pe sine Dumnezeu, atunci se va instala victoria totală a mediocrității. Fabricile de oameni vor produce pe bandă rulantă “unități umane” după trebuință: forță de muncă, elemente menite să distreze masele, câțiva lideri, câteva mostre pentru coloratură.

Toate astea există și acum, dar “la liber”, ivite dintr-un plan infinit mai subtil decât pot pune pe lume cohortele de “oameni de știință”, atunci însă vor fi sub control, fiindcă toată lumea își va cunoaște locul decis încă din eprubetă.

P.S. Același CNCD a amendat şi Ministerul Afacerilor Interne cu 1.000 de lei, pentru condiţionarea înscrierii la Şcoala de agenţi de poliţie din Câmpina în funcţie de înălţimea candidatului. Păi cum altfel? De liniștea noastră trebuie să se ocupe piticii din Alba ca Zapada și piticii lui Barbă-Cot! Ăia înalți și frumoși sunt toți infractori, infiltrați fraudulos în lumea mediocrității noastre.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for November, 2013 at o umbrelă.