Concurs sau scurtă istorie a unui infarct miocardic

July 29, 2014 § Leave a comment

Era prima dată cînd participa la un concurs. Trecuseră trei zile de cînd trimisese răspunsul la întrebare, iar acum, la vederea reply-ului intrat în inbox, inima a început să-i bată cu putere. Și-a plimbat degetul pe mouse-ul calculatorului, a împins săgețica pe mesajul nou, și s-a oprit. A ridicat degetul de pe mouse, și-a îndreptat spatele pînă i-au trosnit cîteva cervicale, și s-a dus la bucătărie.

Și-a făcut o cafea, a revenit în cameră, s-a așezat la calculator, și-a aprins o țigară, a sorbit cu grijă din cafeaua fierbinte, și a început să privească literele îngroșate ale mesajului încă nedeschis. A întîrziat cu privirea peste numele expeditorului, peste tema (Re:-ul îi dădea mai alea emoții) care era, de fapt, aceeași pe care o scrisese el, cu trei zile în urmă: “Răspuns la întrebarea concursului…”, apoi la dată. Și iar, de la coadă la cap. A mai tras un fum, l-a suflat cu putere printre buze, a scuturat scrumul, s-a lăsat pe spate și în voia gîndurilor.

Și-a amintit cum aflase de concurs și de premiul substanțial pus în joc, cum amînase aproape trei săptămîni să se gîndească măcar la un răspuns, cum i se păruse că e sub demnitatea lui să participe, dar și că, de fapt, teama de eșec îl oprise să se expună. Cu cîteva zile înainte de termenul limită, s-a hotărît să răspundă. Nu știa precis ce anume l-a împins s-o facă, dar a stat cîteva zile – mai puțin orele de somn și cele petrecute în conversații internaționale – ca să formuleze un răspuns cît mai original. Era convins că el, care se ocupa cu redactarea atît de minuțioasă a anunțurilor de mică publicitate, urma să găsească cea mai neobișnuită expresie a răspunsului așteptat de organizatori.

Nu i-a fost ușor. Și-a dat seama destul de repede că obsesia pentru formă, indusă de rigorile publicitare, îl împiedică să se concentreze la un subiect. Și că orice subiect îi venea în minte depășea cu mult, în volum, condiția numărului de caractere pusă de organizatori. Cel mai greu i-a fost însă din cauza sentimentului că fiecare cuvînt pe care-l scria mai fusese scris de miliarde de ori și că nu e prea original să-l mai scrie și el încă o dată. Așa că ștergea mult și des, încît tasta “backspace” s-a și dezlipit la un moment dat, iar foaia rămînea mereu albă. Cu vreo două zile înainte de termen, i-a venit ideea. A formulat răspunsul, l-a citit de vreo patruzeci de ori, făcînd pauze de cafea și de țigari, în încercarea de a-l cu un ochi proaspăt, de parcă ar fi fost scris de altcineva. L-a trimis prin e-mail, spre seară, cu cîteva ore înainte de termen, a rugat să i se confirme primirea, și s-a dus să se plimbe. O plăcere narcisistă l-a împins să mai citească o dată răspunsul pe telefon (și-l trimisese prin e-mail și lui însuși). Cînd liftul s-a oprit la parter, el era încă înlemnit: descoperise o greșeală de ortografie. S-a întors val-vîrtej în casă (un etaj l-a coborît pe scări fiindcă apăsase un buton greșit din cauza emoției), a corectat greșeala, și a retrimis mesajul. După care au început să-l macine îndoielile, că deja era prea tîrziu, că nu se ia în calcul decît primul mesaj, și că totul fusese în zadar. Pînă la urmă, s-a liniștit. Cu greșeală sau fără, făcuse un pas mare, își învinsese teama de a se expune.

Acum stătea un fața calculatorului și privea mesajul primit de la “ei”. Plăcerea pe care o resimțea era copleșitoare și indescriptibilă. Și-a mai aprins o țigară, a ieșit pe balcon, și a început să privească în depărtare. În depărtare era urît: un șir de blocuri cenușii, niște hale părăsite și o șină de tramvai șerpuită, scoasă din uz. Dar el privea într-o altă depărtare. Acolo, departe, făcîndu-i cu ochiul, era premiul cel mare. Un premiu care l-ar fi scăpat de datorii, l-ar fi ajutat să-și termine de renovat baia și balconul, să-și plătească excursia de cîteva zile la…, dar, mai presus de toate, l-ar fi răzbunat în fața celor care îl luaseră mereu peste picior, îl făcuseră să se simtă mic și neînsemnat în fața succeselor lor în viață, în carieră, la femei. Acolo, departe, el le arăta că nu degeaba mersese el pe calea LUI, că, în cele din urmă, perseverența lui avusese un sens, și, astfel, întreaga lui viață se umplea de acel sens pe care viețile lor nu l-au avut și nu-l vor avea niciodată. Stătea cu privirea agățată de depărtarea aceea în care se simțea ca un gigant care se uită batjocoritor, compătimitor și plin de siguranța învingătorului, la niște pigmei. Respira din ce în ce mai greu și aproape că s-a sufocat de emoție. A stins restul de țigară pe pervaz, s-a năpustit în cameră, a întins mîna dreaptă spre calculator, și, fără se așeze, a deschis mesajul. L-a citit dintr-o suflare, ultima de care a mai avut parte. Inima, care îi bubuise întruna năvalnic de la primirea mesajului, i-a pleznit. A căzut pe podea ca un sac de nisip, lovindu-se cu capul de muchia mesei.

Cînd l-au găsit, după trei zile, cineva a avut curiozitatea să-și arunce un ochi pe mesajul rămas deschis: “Confirmare primire, mulțumim, succes!”

1 octombrie 2013

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Concurs sau scurtă istorie a unui infarct miocardic at o umbrelă.

meta

%d bloggers like this: