Moartea unui funcționar de A.P. Cehov (traducere nouă)

July 29, 2014 § Leave a comment

Într-o seară fermecătoare, nu mai puțin fermecătorul executor Ivan Dmitrici Cerviakov stătea în al doilea rînd de fotolii și privea prin binoclu la “Clopotele din Corneville”. Privea și se simțea în culmea fericirii. Cînd, deodată… În povestiri se întîlnește des acest “cînd deodată”. Autorii au dreptate: viața e plină de surprize! Cînd, deodată, fața i s-a schimonosit, a dat ochii peste cap, respirația i s-a oprit… a luat binoclul de la ochi, s-a aplecat și… hapciu!!! A strănutat, e clar. Nimănui și nicăieri nu-i este interzis să strănute. Strănută și țăranii, și polițiștii, ba uneori chiar și sfătuitorii de taină. Toată lumea strănută. Cerviakov nu s-a panicat, s-a șters cu batista, și, om politicos, s-a uitat în jur: n-a deranjat cumva pe cineva cu strănutatul? Și imediat l-a cuprins panica. A văzut că un bătrînel așezat în fața lui, în primul rînd de fotolii, își ștergea asiduu chelia și gîtul cu o mănușă și mormăia ceva. Cerviakov l-a recunoscut pe bătrînel ca fiind generalul ministru Brijalov care lucra la departamentul comunicațiilor.

“L-am stropit!”, s-a gîndit Cerviakov. “Nu mi-e șef, e-n din altă parte, da’ oricum, e penibil. Trebuie să-mi cer scuze.”

Cerviakov a tușit, și-a aplecat torsul înainte și i-a șoptit generalului la ureche:

— Mă scuzați, excelență, v-am stropit… fără să vreau…

— Nu-i nimic, nu-i nimic…

— Vă rog să mă scuzați. Chiar… n-am vrut!

— Aa, haideți, vă rog! Lăsați-mă s-ascult!

Cerviakov s-a fîstîcit, a zîmbit larg și a început să se uite la scenă. Se uita, dar nu mai simțea nici o bucurie. Începuse să-l tortureze neliniștea.

În pauză, s-a apropiat de Brijalov, a trecut pe lîngă el și, luptîndu-se cu timiditatea, a bolborosit:

— V-am stropit, excelență… Iertați-mă… Fin’că… Nu că…

— Aa, terminați… Eu am și uitat, și dumneavoastră iar! a zis generalul și a mișcat nervos din buza inferioară.

“Ai uitat, da’ numa’ răutate ai în ochi”, s-a gîndit Cerviakov privindu-l bănuitor pe general. “Nici să vorbească nu vrea. Trebuie să-i explic că n-am vrut… că asta e legea naturii, altfel o să creadă c-am vrut să-l scuip. Acum nu crede asta, da’ o să creadă pe urmă!…”

Cînd a ajuns acasă, Cerviakov i-a povestit nevesti-si de impolitețea comisă. I s-a părut că nevastă-sa tratează superficial cele întîmplate; la început ea se speriase, dar pe urmă, cînd a aflat că Brijalov e “din altă parte “, s-a liniștit.

— Oricum, du-te și cere-ți scuze, a zis ea. O să creadă că nu știi să te controlezi în public!

— Păi, da, asta și e! Mi-am cerut scuze, da’ el s-a… cam bizar… N-a zis nimic direct. Da’ nici timp n-am prea avut de vorbit.

A doua zi, Cerviakov și-a pus uniforma nouă, s-a tuns și s-a dus la Brijalov să-i explice… Cînd a intrat în anticamera generalului, a văzut o grămadă de solicitanți, iar în mijlocul lor și pe general care începuse deja audiențele. După ce a terminat cu cîțiva dintre solicitanți, generalul și-a ridicat privirea și la Cerviakov.

— Ieri, la “Arcadia”, dacă mai țineți minte, excelență, a început să raporteze executorul, am strănutat și… fără intenție v-am stropit… Mă scuz…

— Ce aiureli… Dumnezeu să priceapă! Ce doriți? s-a adresat generalul următorului solicitant.

“Nu vrea să vorbească!” s-a gîndit Cerviakov și s-a făcut alb ca varul. “Înseamnă că e supărat… Nu, nu pot să las asta așa… O să-i explic…”

Cînd generalul a terminat de vorbit cu ultimul solicitant și s-a îndreptat spre cabinet, Cerviakov a pornit în urma lui și a început să bolborosească:

— Excelență! Dacă îndrăznesc să vă tulbur, excelență, e din cauză, ca să zic așa, că am remușcări!… N-a fost intenționat, vă rog să mă credeți!

Generalul și-a strîmbat fața într-o expresie plîngăcioasă și a dat din mînă.

— Da’ văd că vă bateți joc de mine, domnule! a zis el și a dispărut dincolo de ușă.

“Care bătaie de joc?” s-a gîndit Cerviakov. “Nu-i nici o bătaie de joc! General și nu pricepe! Dacă-i așa, ia să nu-mi mai cer eu scuze în fața fanfaronului ăsta! Să-l ia dracu’! O să-i scriu o scrisoare, da’ nu mai calc pe la el! Nu mai calc!”

Așa se gîndea Cerviakov în drum spre casă. N-a scris nici o scrisoare generalului. S-a tot gîndit, dar n-a găsit ce să-i scrie. A doua zi, a fost nevoit să meargă chiar el să-i explice.

— Ieri am venit să vă deranjez, excelență, a început el să bolborosească în clipa în care generalul s-a uitat la el întrebător, nu ca să-mi bat joc, așa cum ați zis. Îmi ceream scuze pentru că am strănutat și v-am stropit… nici nu m-am gîndit să-mi bat joc. Cum o să-mi bat joc? Dacă ne batem joc așa, atunci înseamnă că nici un respect față de persoane… nu mai există…

— Dispari!! a zbierat deodată generalul care se făcuse vinețiu și începuse se se bîțîie.

— Ce? a întrebat în șoaptă Cerviakov, topindu-se de groază.

— Dispari!! a repetat generalul, dînd din picioare.

Lui Cerviakov i s-a rupt ceva în stomac. Fără să vadă și să audă nimic, a luat-o înapoi către ușă, a ieșit în stradă și a pornit-o agale… A ajuns instinctiv acasă, s-a întins pe canapea fără să-și scoată uniforma și… a murit.

(c) Bogdan Budeș, pentru această versiune în limba română

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Moartea unui funcționar de A.P. Cehov (traducere nouă) at o umbrelă.

meta

%d bloggers like this: