Răspunsul unui “dușman al poporului” rus în fața prigoanei mediatice

August 27, 2014 § Leave a comment

Răspunsul lui Viktor Șenderovici, scriitor rus, satiric, jurnalist, scenarist și realizator de radio, la “demascarea” drept dușman al poporului din documentarul realizat de canalul federal de televiziune NTV, “13 prieteni ai juntei”, difuzat pe 25 august 2014. Am tradus textul fiindcă există cîțiva scriitori/jurnaliști ruși foarte activi pe care ar fi păcat să nu-i citim din cînd în cînd:

“După ce ieri mi s-a conferit public, pe un canal federal rusesc, titlul de “prieten al juntei ucrainene”, am stat puțin să-mi trag sufletul, am oftat și m-am dus să cotrobăi prin șifonier ca să găsesc în garderobă ceva galben-albastru (жовто-блакитный) pentru a-mi pune cenușă în cap… Fiindcă tot ce au spus despre mine la NTV e adevărat, absolut tot! Și neputința creatoare, și lăcomia care m-a dus direct la trădarea de Patrie. Și încă nu de azi, de ieri. Ci de cînd nici măcar nu exista Ucraina… Și gîndul ăsta m-a lovit drept în inimă. Și am înțepenit lîngă garderobă, cu şosetele galbene în mînă.

Da, exact! Era anul 1989 și în locul independentei se întindea RSS Ucraineană cu Șerbițki al ei (ultimul prim-secretar al RSS Ucraineane, n.m. B.B.) Un om de treabă mi-a dat să-i țin revista “Molodaia gvardia” (Tânăra gardă), și în acea revistă peste măsură de credibilă era scris negru pe alb că alde șenderovici vînd Rusia.
La început m-am bucurat, fiindcă pe vremea aia nu aveam deloc bani, și cînd colo, dispuneam de o Rusie întreagă. Pe urmă, m-am neliniștit un pic din cauza “șendorovicilor”, hai, tata și frate-miu, mai treacă meargă, dar dacă o să dea năvală și ceilalți șenderovici, Rusia nu-ți mai ajunge nici pe-o măsea.

Dar treaba a mers bine, alți pretendenți n-au apărut, și de atunci, iată, se face un sfert de veac, vînd Rusia practic singur. Vreo Andorră sau vreo Suedie le-aș fi vîndut de mult pînă acum, dar cu Rusia o tot tărăgănez. E zdravănă rău, da’ nici cererea nu-i cine știe ce. Nu pot s-o vînd de tot. I-o plasez ba unuia, ba altuia – ea tot aici e.

Așa că “junta ucraineană” e, ca să zic așa, un caz particular. De-aia m-am și gîndit să nu mă grăbesc să-mi pun şosetele galbene și cravata albastră, și să nu-mi torn cenușă în cap din cauza asta.
Deși, firește, nu știu alții, dar ar fi păcat să nu-i şuteşti de la mama orașelor rusești vreo două altare cekiste ale acestei Rome de-a Treia…

P.S. Apropo de călătoria mea din aprilie, la Kiev… În filmul de la NTV, un singur detaliu m-a durut cu adevărat: se pare că la congresul ruso-ucrainean, unde eu am vîndut Rusia, a fost un banchet!
Iar eu am ajuns doar a doua zi dimineață. Tare ciudă mi-e!
E-adevărat că reporterii NTV m-au văzut la acel banchet, dar asta face parte din plan. Lăcomia veritabilă cu cunoaște granițe!”

Viktor Șenderovici

(Originalul, aici: http://gordonua.com/publications/SHenderovich-38329.html)

(Mulțumesc doamnei Antoaneta Olteanu pentru sugestii și corecturi!)

ILUZII de Ivan Vîrîpaev

August 27, 2014 § Leave a comment

Comedie

Traducere din limba rusă de Bogdan Budeş

„Toutefois, si votre âme était assez hardie,
Sous une illusion vous pourriez voir sa vie,
Et tous ses accidents devant vous exprimés
Par des spectres pareils à des corps animés:
Il ne leur manquera ni geste ni parole.”
(Pierre Corneille, „Illusion Comique”)

Personajele:
Prima femeie – 30 de ani.
A doua femeie – 30 de ani.
Primul bărbat – 35 de ani.
Al doilea bărbat – 35 de ani.

Pe scenă iese mai întîi o femeie, puţin mai tîrziu, cealaltă, pe urmă iese un bărbat, puţin mai tîrziu, celălalt. Ei au ieşit doar pentru a spune spectatorilor poveştile a două cupluri căsătorite.

PRIMA FEMEIE. Bună ziua. Vreau să vă spun povestea unui cuplu. Soţ şi soţie. Nişte oameni minunaţi. Au trăit împreună cincizeci şi doi de ani. Cincizeci şi doi de ani! Tot timpul împreună. O viaţă plină-plină. Plină-plină! O dragoste foarte frumoasă. Pe ea o chema Sandra, iar pe el Danny. Şi cînd Danny a împlinit optzeci şi doi de ani, s-a îmbolnăvit foarte grav, s-a întins în pat şi nu s-a mai ridicat. Şi iată că într-o zi a simţit că-i venise timpul să moară. A chemat-o pe Sandra, soţia lui. Ea s-a aşezat lîngă pat. Danny i-a luat mîna şi-a început să-i vorbească. Şi a apucat să-i spună tot ce-avea de gînd. Tot ce-avea de spus.
I-a spus aşa:
‒ Sandra, vreau să-ţi mulţumesc. Vreau să-ţi mulţumesc.
Pauză.
‒ Îţi sunt recunoscător pentru viaţa pe care am trăit-o. Datorită ţie am trăit o viaţă minunată, uimitoare şi deplină. Totul datorită ţie.
Sandra a vrut să replice, dar Danny a rugat-o să tacă. Pentru el era important să-i spună tot ce avea de spus. Sandra a înţeles că Danny moare, a stat lîngă el şi-a tăcut. Şi l-a privit intens ca să apuce să-l vadă pentru ultima oară. Ca să şi-l aducă aminte viu.
Pauză.
‒ Îţi sunt recunoscător fiindcă m-ai învăţat ce e dragostea. Fiindcă datorită ţie am aflat ce e dragostea, ce forţă reprezintă ea. Am aflat că nu e vorba de cuvinte şi de romantism, ci de efort. Dragostea înseamnă efort, înseamnă capacitatea de a-ţi asuma responsabilităţi. Sandra, datorită ţie am înţeles ce înseamnă responsabilitatea. Ăsta e cel mai important lucru – să fii responsabil pentru ceva. Şi să fii recunoscător. Să fii recunoscător şi să fii responsabil – iată formula vieţii. Responsabilitate şi recunoştinţă. Îţi mulţumesc ţie şi îi mulţumesc dragostei tale care m-a învăţat că viaţa înseamnă atenţie oferită clipă de clipă celui de lîngă tine. Iubindu-te, am învăţat să fiu atent. Am învăţat să-l văd pe celălalt. Dragostea te învaţă să-l vezi şi pe celălalt, nu pe doar tine însuţi. Te-am iubit şi am înţeles că trebuie să corespund acestei iubiri, să fiu la înălţimea ei, să fiu la înălţimea felului în care mă iubeai ‒ şi m-am schimbat. A trebuit să mă schimb. Ce dar, ce miracol cînd ceva te face să te schimbi. Cînd faci eforturi şi te schimbi. Vii pe lume într-un fel, şi pleci transformat. Asta înseamnă că ai trăit cu adevărat. Că ai trăit autentic. Şi doar dragostea ne poate învăţa să trăim aşa. Nimic înafară de dragoste nu ne poate salva din hăul propriului egoism. Dragostea m-a făcut să ridic capul şi să mă privesc dinafară, dragostea m-a făcut să-mi înving lenea, laşitatea, frica. Sandra, tot ce am obţinut în viaţă, am obţinut datorită ţie. Iubit fiind de o femeie ca tine, am vrut să fiu bărbatul care să-ţi merite iubirea, şi am făcut gesturi în numele acestei iubiri. Şi tot ce am reuşit să fac pentru alţii, pentru ceilalţi, am făcut datorită energiei pe care mi-o dădea dragostea pentru tine. Căci dragostea asta pentru tine a devenit la un moment dat mai vastă decît dragostea pentru o femeie, la un moment dat şi-a depăşit limitele şi s-a revărsat asupra lumii întregi. Iubindu-te pe tine, am învăţat să-i iubesc pe ceilalţi. Sandra, dragostea pe care tu mi-ai dăruit-o în toţi anii ăştia, cincizeci şi doi de ani, Sandra! Dragostea asta a umplut de sens nu doar viaţa mea, ci şi viaţa celor de lîngă noi. A copiilor şi a prietenilor noştri. Am văzut cu ochii mei: cum se uitau prietenii noştri la noi, cum ar fi vrut şi ei să fie ca noi, cum îşi doreau şi ei o iubirea ca a noastră. Şi mulţi şi-au şi schimbat din cauza asta viaţa. Sandra, dragostea ta a fost un reflector puternic, care luminează totul în jur, tot ce-a fost atins de dragostea ta s-a transformat, s-a schimbat, s-a metamorfozat, a înflorit. Sandra, îţi mulţumesc şi pentru consecvenţă, pentru refuzul tău de-a face compromisuri. Îţi mulţumesc pentru toate cuvintele dure pe care mi le-ai adresat, pentru toate lucrurile neplăcute spuse în faţă, pentru fermitate. Mă supăram pe tine cînd nu-mi plăcea ce-mi spuneai, dar exact pentru asta îţi sunt recunoscător. M-ai enervat uneori foarte tare, cuvintele tale m-au durut uneori peste măsură, dar îmi spuneai adevărul, şi asta m-a salvat din prăpastia trufiei şi a egolatriei în care oamenii alunecă atît de des. Ai fost sinceră, mi-ai spus tot ce aveai pe suflet, şi am reuşit astfel să evit multe necazuri. Sandra, tu ai fost adevăratul meu învăţător. Îţi sunt foarte recunoscător pentru viaţa pe care mi-ai oferit-o. Pentru copiii noştri minunaţi, pentru felul în care i-ai crescut. Datorită ţie au ajuns nişte oameni atît de sensibili şi de buni. Şi, Sandra, cel mai important lucru pentru care vreau să-ţi mulţumesc e că mi-ai vorbit despre dragoste, că m-ai învăţat cum trebuie să iubesc. Că mi-ai explicat ce înseamnă dragostea. Ai spus chiar de la prima noastră întîlnire, mai ţii minte? Ai spus că dragostea adevărată nu poate fi decît reciprocă. Că dragoste adevărată e doar atunci cînd iubesc doi. Că dacă iubeşte doar unul, aia nu e dragoste. Toată viaţa am ţinut minte cuvintele astea. Şi mi-am amintit apoi, în fiecare clipă a vieţii, că dragostea înseamnă doi, şi că prin urmare sunt responsabil pentru dragostea ta. Iar asta m-a ajutat să mă feresc de multe ispite. Asta m-a ajutat să nu te înşel cu alte femei. Nu-i nici un secret că bărbaţii se uită după alte femei, iar eu nu fac excepţie. Dar cînd eram pe punctul de-a te înşela, îmi aminteam cuvintele tale, că dragostea înseamnă reciprocitate, şi înţelegeam că fapta mea n-ar fi fost doar o trădare de sine, dar şi o trădare a dragostei tale. Am făcut eforturi şi-am reuşit să nu te înşel. Sunt nespus de fericit că am trăit împreună cincizeci şi doi de ani şi nu te-am înşelat niciodată, şi că n-avem ce să ne ascundem. Şi uite că acum mor de o moarte frumoasă. Îţi mulţumesc pentru posibilitatea de a muri astfel. E o mare fericire ca la sfîrşitul vieţii să poţi spune cuvintele pe care le-am spus eu. Asta şi înseamnă o viaţă trăită din plin ‒ dragoste, edificare şi o plecare demnă din lumea asta. Iubita mea, îţi mulţumesc pentru tot, pentru viaţa minunată, şi pentru moartea minunată. Iartă-mă că mor primul, şi că tu nu vei avea cui să spui ceea ce ţi-am spus eu acum. Sandra, e un mare egoism din partea mea să mor primul, dar, vai, nu pot să fac nimic. Natura e mai puternică decît dorinţele noastre. Aş vrea să fiu cu tine în clipa morţii tale, să-ţi stau şi eu, la fel, alături, şi să te privesc. Sunt convins că e foarte greu. Ştiu că e mai uşor să mori tu însuţi decît să înduri moartea omului iubit. Iartă-mă că asta mi se întîmplă tocmai mie. Dar Sandra, cînd vei muri, aminteşte-ţi cuvintele mele de acum, şi fii convinsă că mă voi afla pe undeva pe-aproape. Oricum, dragostea mea va fi cu tine. Eu nu cred în viaţa de după moarte. Ştiu că drumul meu se termină acum, şi că nu există nici o continuare. Dar cred, Sandra, ştiu: dragostea nu moare, ea trăieşte veşnic, dragostea noastră va trăi şi după noi. Nu pot să explic asta ştiinţific, dar simt că aşa e. Şi nu cred în mistică, dar vorbesc despre un lucru simplu, simplu de tot. Dragostea e un lucru foarte simplu, accesibil însă doar cîtorva. Mi-am trăit viaţa ca să aflu că dragostea există. Dragostea e o forţă extraordinară. Dragostea învinge moartea. Nu mi-e frică să mor. Te iubesc.
Şi moare. Şi pauză.
Şi Sandra stă acolo şi-şi priveşte soţul.
Şi el nu mai e.
Şi ea se ridică şi iese din cameră. Şi pauză.
Pauză.
După moartea lui Danny, Sandra a mai trăit un an, după care s-a îmbolnăvit, s-a întins în pat, şi, la fel ca el, într-una din zile a simţit că, da, o să moară. Atunci l-a chemat pe prietenul soţului ei. Pe Albert. Albert şi Danny fuseseră cei mai buni prieteni, încă din şcoală. Fuseseră nedespărţiţi toată viaţa. Albert fusese cavaler de onoare la nunta lui Danny şi a Sandrei. Deci, l-a chemat. Şi cînd Albert a intrat în cameră, Sandra a simţit şi mai tare decît în anul care trecuse că Danny nu mai e.
Şi-a zis aşa:
‒ Stai jos, Albert, vreau să-ţi spun cîteva cuvinte înainte să mor, azi. Fiindcă azi o să mor, ştiu asta. Şi slavă domnului că-i aşa.
Albert a vrut să replice, dar Sandra l-a rugat să tacă. Pentru ea era important să-i spună ce avea de spus.
‒ Albert, noi doi ne cunoaştem de mai bine de cincizeci de ani, nu? Ai fost cel mai bun prieten al soţului meu. Ne-ai fost cavaler de onoare la nuntă. Şi ziua în care te-am văzut pentru prima dată a fost ziua în care l-am cunoscut pe Danny. Venisem la întîlnirea cu Danny, şi tu erai acolo. Şi din clipa aia şi pînă în ziua de azi, în toţi anii ăştia, cincizeci şi trei şi patru luni, te-am iubit, mereu, doar pe tine. Cînd te-am văzut atunci, acolo, lîngă Danny, am înţeles pe loc, că tu eşti omul pe care-l voi iubi toată viaţa. Dar erai căsătorit, şi-ţi iubeai soţia. Şi-atunci m-am măritat cu Danny, şi-am trăit toţi anii ăştia cu el, iar tu ai fost mereu aproape, şi mereu, în fiecare clipă a vieţii mele, te-am iubit ca şi-acum, dar doar acum, cînd mor, vreau să-ţi vorbesc despre asta. Şi, Albert, asta nu e tot.
Pauză.
Vreau să-ţi mulţumesc pentru fericirea pe care mi-a fost dat s-o simt fiindcă am avut posibilitatea rară să iubesc. Datorită dragostei mele pentru tine am înţeles ce înseamnă să nu-ţi doreşti nimic pentru tine, ci doar să oferi. Dragostea pentru tine m-a învăţat că a oferi e mai important decît a cere. Dragostea înseamnă a oferi, dragostea adevărată nu cere nimic, nu pretinde nimic. Toţi anii ăştia, cincizeci şi ceva, te-am contemplat şi inima mi s-a umplut de un sentiment minunat şi luminos. Am suferit, fireşte, din pricina imposibilităţii de a fi cu tine. Am vrut mereu să fiu cu tine, am vrut intimitate, m-am gîndit la asta, mă gîndeam aproape întruna. Gîndindu-mă la tine, chiar eram cu tine, eram în dragoste, în dragostea pentru tine. Iar dragostea asta i-a cuprins şi pe ceilalţi, în dragostea mea pentru tine au trăit şi ceilalţi, cei din jur. A simţit-o şi Danny. Soţul meu. Nu l-am amăgit niciodată, pentru că eram într-adevăr plină de dragoste, şi o parte din dragostea asta i-am dat-o lui. I-am dat o parte din dragostea mea pentru tine. Am fost sinceră cu el. Pentru că eu iubeam, chiar dacă nu pe el, şi fiind plină de dragoste, el lua o parte pentru sine şi era fericit. În tinereţe am suferit foarte mult fiind convinsă că dragostea adevărată nu poate fi decît reciprocă, dar pe urmă am înţeles că dragostea nu are niciun fel de reguli sau formule. Am înţeles că dragostea e doar dragoste, ea poate fi oricum şi pentru oricine. Dragostea e o forţă care se revarsă peste toate malurile şi rupe toate zăgazurile. Te-am iubit fără nicio speranţă la reciprocitate, şi din pricina asta dragostea mea a devenit şi mai puternică. Eu însămi am devenit mai puternică. Şi mai curajoasă. Din ce în ce mai îndrăzneaţă. Dragostea fără nicio speranţă la reciprocitate m-a învăţat să fiu responsabilă pentru sentimentele mele, m-a învăţat să-mi păzesc inima. Am înţeles că dragostea e un lucru greu de obţinut şi foarte uşor de pierdut. Şi-am început să-mi ocrotesc dragostea. Îţi mulţumesc pentru că nu mi-ai dat niciodată ocazia să mă apropii de tine, îţi mulţumesc că nu m-ai privit niciodată ca pe o femeie, ci doar ca pe soţia prietenului tău. Nu ştiu dacă m-aş fi putut abţine în cazul în care s-ar fi ivit ocazia să mă apropii de tine. Deşi o respect şi o preţuiesc pe minunata ta soţie, pe Margaret. E o persoană extraordinar de delicată, tu o iubeşti, şi asta e minunat. Şi sunt fericită că bărbatul pe care îl iubesc mai mult decît viaţa însăşi e capabil de dragoste. Ştiu că eşti capabil de dragoste, şi asta e minunat. Îţi doresc să ai parte de fericire împreună cu Margaret. Vă doresc să mai trăiţi mult împreună. Îţi mulţumesc că mi-ai apărut în cale, că exişti, că eşti. Îţi mulţumesc pentru şansa de a-mi fi trăit viaţa în dragoste. Pentru şansa de-a fi aflat că dragoste e doar atunci cînd oferi şi cînd nu ceri nimic în schimb. Şi-ţi mulţumesc că ai venit, că m-ai ascultat, că mi-ai dat posibilitatea, iată, să plec din viaţă frumos şi curat. Mă bucură o astfel de moarte. Am avut noroc că Danny a murit primul, şi că am putut să-l conduc pe ultimul drum. A murit foarte frumos. Iar acum mor şi eu cu sentimentul că nu mi-am trăit viaţa în zadar. Nu mi-e frică să mor. Am trăit ce se cheamă viaţă ca să aflu că dragostea există. Dragostea e o forţă extraordinară. Dragostea învinge moartea. Te iubesc.
Şi i-a mai spus:
‒ Albert, nu trebuie să-mi spui nimic. Te rog să nu-mi răspunzi nimic. Acum du-te. Adio. Nu ne vom mai vedea niciodată. Salut-o pe Margaret. Fiţi fericiţi. Adio.
Şi asta a fost.
Pauză.

(…)

AL DOILEA BĂRBAT. Iar acum o să vă povestesc despre Albert. Albert a fost un om minunat. O să-nţelegeţi imediat şi singuri de ce. Într-o noapte, Albert s-a trezit pentru că cineva arunca din stradă cu pietricele în fereastra lui. Margaret dormea dusă şi nu s-a trezit. Albert s-a ridicat, s-a apropiat de fereastră, şi… Nu, nu era niciun OZN, iar pietricelele nu le aruncau extratereştrii. Albert l-a văzut în stradă pe prietenul său Danny. Care îi făcea semne să coboare. Albert s-a îmbrăcat şi a coborît.
Conversaţia care urmează a avut loc în 1974, în august. Cînd Danny şi Albert aveau amîndoi în jur de treizeci şi cinci de ani.
‒ Danny, ce s-a întîmplat?, a întrebat Albert mirat.
‒ Albert, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Ceva ce ne priveşte pe toţi. Nu mai pot să dorm. Trebuie să-ţi spun ce am pe suflet. Ascultă-mă pînă la capăt.
‒ Sigur, Danny, hai pe terasă, a spus Albert, punem ceainicul pe foc şi bem un ceai. Sau o cafea. Şi s-au dus pe terasă. Şi acolo, pe terasă, Danny a dat glas unui monolog înflăcărat:
A spus aşa:
‒ Albert, tu şi cu mine suntem prieteni. Tu eşti cel mai bun prieten al meu. Nu am pe nimeni mai aproapiat, înafară de Sandra. Vreau să-ţi mărturisesc ceva. Dar te implor să mă asculţi pînă la capăt şi să nu mă întrerupi. E foarte important să nu mă întrerupi şi să mă asculţi pînă la capăt, n-o să vorbesc mult. Deci, fii atent. Ştii cît de mult îmi iubesc soţia, pe Sandra. Da, ştii, şi e adevărat. O iubesc mai mult decît oricine pe lume, ca să fiu sincer, o iubesc mai mult decît pe copii. Sandra nu mi-e doar soţie, mi-e şi prietenă. Şi o iubesc nu doar ca pe mama copiilor mei, şi nu doar ca pe o prietenă, dar şi ca pe o femeie frumoasă. Poţi să spui că Sandra nu e o femeie foarte frumoasă?
Albert a vrut să spună ceva, dar Danny nu l-a lăsat să deschidă gura, şi a continuat.
‒ Sandra e o femeie foarte frumoasă. Sunt fermecat de ea de cînd mă ştiu. Nu m-am săturat niciodată de frumuseţea ei. Nu m-am obişnuit niciodată cu frumuseţea ei. În fiecare zi o privesc şi mă reîndrăgostesc de ea, iar şi iar, ca un puştan. O iubesc pe Sandra, şi sunt fericit să trăiesc cu ea. Ne e foarte bine în pat. Sunt absolut satisfăcut. Sandra e idealul meu. Vreau să trăiesc cu ea pînă la moarte. N-am înşelat-o niciodată şi nici n-am de gînd. Visul meu e să trăiesc cu ea pînă la adînci bătrîneţi şi, murind, s-o prind de mînă şi să-i spun cele mai importante, cele mai sincere, şi cele mai emoţionante cuvinte pe care mi le voi găsi în suflet.
‒ Dar de ce crezi c-o să mori tu primul?, reuşi să întrebe Albert.
‒ Nu cred. Doar visez. Adică nu visez să mor primul, ci să am posibilitatea să-i spun Sandrei, la sfîrşitul vieţii, cuvintele alea. Dar nu despre asta-i vorba. Albert, îţi repet: o iubesc pe Sandra cu o dragoste cît se poate de reală, de autentică, de frumoasă… dar… mă înnebuneşte atracţia sexuală pe care o simt faţă de soţia ta, Margaret. Aproape în fiecare noapte visez că fac sex cu soţia ta. Şi n-am ce-i face. E peste puterile mele. Cînd o văd, mă dă peste cap. Mă ia cu ameţeli, îmi clănţăne dinţii… Şi aşa a fost de la început, de cînd am văzut-o prima dată, dar atunci am crezut c-o să pot, c-o să fac faţă, pe urmă a apărut Sandra, şi a fost o vreme cînd am reuşit să nu mă mai gîndesc la soţia ta. Dar, de curînd, iar! Şi mai ales acum, vara, cînd femeile umblă în rochiţele astea… Albert, nu ştiu ce-o fi asta, dar nu poate fi o simplă atracţie. Înţelegi, mă culc cu gîndul ea, o visez, mă trezesc cu gîndul la ea, ba chiar, iartă-mă, cînd fac dragoste cu Sandra, încerc să nu, încerc să nu mă gîndesc, dar mă gîndesc. La Margaret. Pur şi simplu îmi ies din minţi. Nu mai pot s-o aud, nu mai pot să mă aflu în preajma ei. Nu mai pot să-i văd mîinile, nu mai pot să văd ce persoană minunată, şi bună, şi deşteaptă e. Ce formidabil simţ al umorului are. Cînd e aproape, văd lumea altfel: Doamne, ce fericire că există o femeie ca ea! Datorită ei, lumea nu e absurdă. Lumea are un sens, şi sensul ăsta e chiar ea, zîmbetul ei, felul ei de-a fi. O singură privire de-a ei umple lumea de sens şi de frumuseţe. Dacă există ea înseamnă că există frumuseţe, şi dacă există frumuseţe înseamnă că viaţa are sens. Iată, prietene, ce gînduri mă copleşesc. Şi-ţi mărturisesc că mă simt groaznic de obosit din cauza lor. Ce-i asta? Albert, spune-mi tu, ce-i asta?
‒ Asta e dragoste, prietene, i-a răspuns Albert, liniştit.
Şi la auzul acestui răspuns, Danny s-a prăbuşit pur şi simplu pe podea, s-a ghemuit, şi a izbucnit în plîns ca un copil.
‒ Dar o iubesc pe soţia mea, pe Sandra, bolborosea Danny, asta nu poate fi dragoste, dragostea nu poate fi decît reciprocă.
‒ O iubeşti pe Margaret, a spus Albert, cine ştie de ce la fel de calm.
‒ Ba nu, nu vreau, nu vreau, e greşit, e greşit, a bîiguit mai departe Danny.
Dar după un timp, a reuşit să se liniştească. S-a ridicat şi s-a aşezat pe scaun, şi-a băut un pic de ceai fierbinte. Iar Albert i-a spus aşa, în continuare foarte, foarte calm:
‒ Danny, o iubeşti pe Margaret. Tot cîte le-ai descris, sentimentele şi senzaţiile care te încearcă, nu sunt altceva decît simptomele clare ale dragostei. Prietene, o iubeşti pe Margaret, fără îndoială.
‒ Iar eu îţi spun că o iubesc şi că vreau s-o iubesc pe Sandra. Uite, de exemplu, dacă ar trebui acum să aleg între ele, iartă-mă, Albert, că…
‒ Nu-i nimic, nu-i nimic, prietene, i-a răspuns Albert.
‒ Ca exemplu zic, a continuat Danny, deci dacă ar trebui să aleg, îţi jur că nu m-aş îndoi nicio secundă: aş alege-o pe Sandra. Nu vreau să trăiesc cu Margaret. Trăiesc cu Sandra şi mi-e foarte bine. Foarte, foarte bine. Şi nu cred că Margaret e mai atrăgătoare sau mai frumoasă. O iubesc pe Sandra, nu pe Margaret. Dar de ce nu mai sunt om cînd mă gîndesc doar la soţia ta, nu ştiu.
‒ Ştiu eu, i-a răspuns Albert, dar de fapt ştii şi singur, prietene. Nu te mai minţi, mai ales că de cînd te cunosc, nu-mi amintesc să te fi auzit minţind vreodată.
‒ Şi-atunci ce e dragostea?, a întrebat Danny cu foarte, foarte multă candoare.
‒ Dragostea e exact ce simţi tu cînd o vezi pe nevastă-mea, i-a răspuns Albert cu foarte, foarte multă înţelepciune.
Scena părea un dialog tată-fiu. Danny părea un puber venit la înţeleptul său părinte să afle ce e dragostea. Iar Albert părea părintele înţelept şi calm care ştie că vine o vreme cînd dragostea ciocăneşte în inimile tinere. Aşa părea scena: după vechea tradiţie a familiei, tatăl îi lămureşte pentru prima oară fiului „de ce”-urile dragostei.
‒ Şi-atunci cum se cheamă ce simt pentru Sandra?
‒ Se cheamă că trăieşti bine cu ea, Danny. Şi atît.

(…)

PRIMA FEMEIE. A venit timpul să povestim şi cum s-au sfîrşit toate astea.
PRIMUL BĂRBAT. În „s-au sfîrşit toate astea” avem în vedere toate sensurile termenului „sfîrşit”.
PRIMA FEMEIE. Da. Iată cum a murit Sandra. A murit astfel. După ce Margaret i-a spus soţului ei, Albert, că toată viaţa l-a înşelat cu prietenul lui cel mai bun, cu Danny, şi v-aduceţi aminte că de fapt n-a fost aşa, că fusese o glumă, fiindcă Margaret era o femeie cu… Aşa. Spusele lui Margaret cum că ea şi Danny ar fi fost iubiţi au avut un efect ciudat asupra lui Albert. Nu s-a necăjit deloc deloc din pricina faptului că femeia cu care trăise cincizeci şi patru de ani, îl înşelase toată viaţa. Din contră, Albert s-a bucurat de cele aflate, convingîndu-se astfel definitiv şi irevocabil că dragostea nu poate fi decît reciprocă. Drept urmare, s-a hotărît să plece chiar în clipa aceea la Sandra ca să apuce să-i spună, înainte ca ea să moară, că greşea, că părerea ei despre dragoste, că poate fi şi nereciprocă, e greşită, că el, Albert, a iubit-o întodeauna, şi asta însemna că dragostea lor fusese reciprocă. Că dragostea adevărată nu poate fi decît reciprocă. Vroia ca Sandra să moară ştiind asta, era important. Şi a plecat spre ea, şi a găsit-o încă în viaţă, şi i-a spus că o iubeşte, şi că a iubit-o mereu, ba mai mult, ca să fie mai convingător, i-a povestit şi despre Danny şi Margaret. Aşa că Sandra a aflat, înainte să moară, că Danny a înşelat-o toată viaţa, şi că toate cuvintele emoţionante pe care i le spusese înainte să moară fuseseră o minciună. Şi s-a gîndit că de fapt Danny n-a fost un om care n-a minţit niciodată. Şi că povestea lui cu extratereştrii fusese o invenţie. Şi cu gîndurile astea a murit.
A DOUA FEMEIE. Iată cum a murit Margaret. Vă amintiţi că Albert a părăsit-o brusc pentru a apuca s-o vadă pe Sandra înainte de moarte, ca să-i împărtăşească tot felul de lucruri. După ce Albert a plecat de la Sandra cu sentimentul datoriei împlinite, s-a întors acasă. Când a ajuns, a simţit nevoia să stea puţin pe terasă. S-a aşezat în fotoliul de nuiele, şi a stat acolo o vreme. Cum stătea acolo, în fotoliul de nuiele, şi-a adus aminte că, demult, cu aproape cincizeci de ani în urmă, pe terasa asta, Danny i-a povestit despre dragostea lui pentru Margaret. Şi Albert şi-a dat seama că, uite, Danny îl minţise de fapt, îl minţise toată viaţa. Pentru că Danny fusese iubitul soţiei lui. Asta fiindcă Albert încă nu ştia că Margaret glumise, credea că între Danny şi Margaret existase o relaţie. Şi cu toate astea, cine ştie de ce, Albert nu s-a supărat pe Danny. Mai mult decît atît, Albert şi-a imaginat cît de greu trebuie să le fi fost celor doi să-şi ascundă dragostea, şi-a imaginat cîte avuseseră de suferit din cauza asta. Albert era un om bun, foarte bun. Stătea pe terasă în fotoliul de nuiele şi-i veneau în minte cuvintele lui Danny de acum cincizeci de ani. Şi-a amintit cum vorbise despre Margaret. Şi şi-a amintit-o pe Margaret. Şi-a amintit ce femeie frumoasă fusese. Şi-a amintit-o tînără, şi-a amintit gesturile şi mersul ei. Buzele ei. Răsuflarea ei. Şi-a corpul ei, silueta ei, şi-a amintit toate formele şi toate curbele ei. Şi-a amintit tandreţea ei. Spiritul ei. Ce fiinţă bună, şi deşteaptă, şi delicată era. Cînd intra undeva, totul se lumina de frumuseţea ei. O prezenţă nesofisticată: nu flirta, vorbea cu simplitate şi te privea drept în ochi. E-adevărat că avea limba ascuţită, îi plăcea să te ia peste picior, dar o făcea cu tandreţe, fiindcă iubea oamenii. Şi Albert s-a gîndit ce noroc formidabil avusese cu soţia lui, şi cît de bine e că el şi Margaret sunt împreună, şi cît de minunat e să se întoarcă acasă, şi s-o îmbrăţişeze,şi să-şi lipească obrazul de al ei… Şi, brusc, Albert a sărit din fotoliul de nuiele, străfulgerat de un gînd. De unde gînd care suna aşa: „Doamne, ce-am făcut, de fapt o iubesc!” Şi a înţeles că dragostea asta subită a lui pentru Sandra era doar un puseu romantic ridicol, ridicol ca o erupţie acneică pe faţa unui octogenar. Trăise cincizeci şi patru de ani cu Margaret, şi fusese fericit! Asta şi e dragostea! O iubise întotdeauna! Pe Margaret! Pe mama copiilor lui! O fiinţă minunată! O femeie extraordinară! Asta e dragostea! Ce altceva să fie?!
‒ O iubesc, a strigat Albert.
Înţelesese că vorbele Sandrei treziseră în el un romantism în hibernare, treziseră în el tinereţea. Şi tinereţea îi invadase inima, inima lui senilă, ca o injecţie cu adrenalină. Dar bineînţeles că n-o iubise niciodată pe Sandra, nici măcar cînd plînsese din cauza melcilor, Sandra adică. N-o iubise. Poate că-i plăcuse uneori, dar doar pe Margaret o iubise! Ăsta-i adevărul adevărat!
‒ Ce faci tu aici, moş băşinos ce eşti?!, a exclamat Albert. Margaret, te iubesc!
Şi s-a năpustit în casă, s-o îmbrăţişeze pe Margaret, să-i cadă în genunchi, şi să-i mărturisească tot. Dar, brusc, un gînd l-a ţintuit locului: asta înseamnă că dragostea poate fi şi nereciprocă? Căci Margaret îl iubise pe Danny…
‒ Dar eu o iubesc pe ea, a strigat Albert, eu pe ea o iubesc, a strigat Albert, pe ea o iubesc, a strigat Albert, să le ia dracu’ de teorii, pe tine te iubesc, a strigat Albert din tot sufletul.
‒ Margaret, te iubesc, a strigat Albert din pragul, şi-a intrat.
Pauză scurtă.
Uşa dormitorului lor era închisă. Şi de uşă era prins cu piuneze un bileţel. Pe care stătea scris, cu creionul: „Iubitule, înainte să intri, să ştii că m-am spînzurat. Margaret”.
Şi Albert a deschis uşa dormitorului. Şi-acolo, de o frînghie, atîrna Margaret. Moartă.
Pauză.

(…)

AL DOILEA BĂRBAT. A mai rămas să aflăm cum a murit Albert. După moartea lui Margaret, Albert a mai trăit zece ani. A murit la nouăzeci şi patru de ani. Şi-a murit aşa. Într-o seară stătea pe terasă în fotoliul de nuiele. Era deja întuneric şi privea stelele. Vedea prost din cauza vîrstei, şi cerul înstelat părea un terci albastru-sclipitor. Şi cum stătea aşa cu ochii la terciul ăsta albastru-sclipitor, i-a venit în minte, fraza lui Margaret despre faptul că trebuie totuşi să existe o constantă în universul ăsta schimbător. Albert a repetat de cîteva ori fraza asta, cu voce tare, ca şi cum s-ar fi adresat însuşi universului etalat în faţa lui sub formă de terci albastru-sclipitor.
‒ Trebuie totuşi să existe o constantă în universul ăsta schimbător?, s-a adresat Albert universului. Şi-n clipa aceea inima i s-a oprit. Aşa a murit Albert.
A DOUA FEMEIE. Şi aşa s-au sfîrşit toate.
PRIMA FEMEIE. La revedere.
Bărbaţii şi femeile se ridică şi ies din scenă.
CORTINA

(c) Toate drepturile asupra versiunii în limba română rezervate

Dacă doriți să primiți textul integral în vederea montării, scrieți la adresa bogdan_budes@yahoo.com

Monopol pe pricepere

August 27, 2014 § Leave a comment

Românii (cu mine în frunte) s-au născut cu senzația că dețin monopolul priceperii. Și nu numai: și pe cel al bunului gust, al intuiției neclintite, al alegerii corecte, al inteligenței fără fisură. În vacarmul produs de milioanele de voci aflate într-o disonanță amețitoate și care își revendică, fiecare în parte, adevărul unic și total, dialogul nu e doar puțin probabil, ci de-a dreptul imposibil.

În plin an electoral, corul de chițăieli, mugete, răgete, schelălăieli, hămăieli, behăieli, care ascuțite, care joase, se amplifică și devii surd la vocea interioară care mereu îți spune ce e drept. Cred că toți s-au întîlnit măcar o dată cu vocea forului interior, s-au simțit trași de mînecă de acel “ceva” care, interior, te frînează sau te împinge înainte. Clopoțelul care sună a pericol e mereu prezent adînc în noi, numai că sunetul său e acoperit de multe ori de vanitate, infatuare, orgoliu, ambiții supradimensionate care, cu timpul și, prin urmare, cu vîrsta formează un zid care blochează prin antifonare clinchetul de alarmă al “vocii” interioare. Acest zid s-ar putea numi și mai simplu, prostie. Fiindcă “vocea” interioară te mai pune pe gînduri, te mai frînează, mai taie din avîntul lui “doar eu știu cum devine treaba”.

Cînd vine vorba de vot, de gestul prin care delegăm pe cineva să se ocupe de o treabă la care nu ne pricepem fiindcă cere o specializare, de care nu avem timp să ne ocupăm noi înșine fiindcă resursele fiecăruia sunt limitate, dar de care depinde și liniștea și bunăstarea fiecăruia dintre noi, cînd e să votăm, așadar, alții vin mereu să-ți spună cum e mai bine. De la formulări sofisticate și pînă la strămoșescul “ești un cretin!”, te trezești asaltat de armate de deținători ai monopolului pe pricepere.

Nimic nu e mai igienic atunci decît să faci un pas în spate, să dai o gaură în “zidul prostiei” și să ciulești urechea în așteptarea clinchetului salvator. Dacă știi să asculți, va veni.

O umbră de vis

August 25, 2014 § Leave a comment

M-am trezit în miez de noapte cu o rămășiță de vis în cap: eram trei, doi bărbați și o femeie tînără, venise timpul să trecem dintr-o “lume” în altă “lume”. Îmi place să-mi scriu visele.

Senzația era că ne terminaserăm treaba și acum venise vremea să ne întoarcem “acasă”. Locul de ieșire, “tăietura” prin care puteam trece înapoi, se găsea în spatele unei grădini, într-o fîntînă în care coborai pe o scară de lemn (sau metal?). Am intrat primul, am apucat să cobor două sau trei trepte cînd bărbatul m-a oprit și mi-a spus că nu, să urc trebuie, nu să cobor, și abia atunci am văzut că scara se continua și spre în sus, proptită undeva în “adîncul” cerului. Ca să-mi dea curaj parcă, tînăra femeie a urcat prima, eu, al doilea, bărbatul, după noi. Scara se făcuse dintr-odată moale (sau așa era de la început?), se clătina în toate părțile, se îndoia, și eu o dată cu ea, mă țineam strîns și urcam, urcam, treaptă după treaptă. Mi-era frică să mă uit în jos sau în sus, priveam doar înainte, dar cerul mi se deschidea cînd și cînd dinaintea ochilor, ca un tavan albastru și fără fund, ori de cîte ori scara se îndoia sub greutatea trupului meu (și al celorlalți).

La un moment dat, scara s-a arcuit mult, și eu o dată cu ea m-am dat pe spate, simțeam cum îmi pierd echilibrul, am amețit, am închis ochii, țineam scara strîns, dar am căzut pe spate pe ceva moale de tot ca un pat de mușchi; am deschis ochii: un strat gros de iarbă moale, deasă și verde.

Ne-a întîmpinat o femeie care i-a spus bărbatului (am văzut acum că era foarte înalt): “Știi cînd am înțeles că va reuși? Cînd a zis: “în cel mai important lucru din viața mea, am eșuat!”” Și a zîmbit. Se pare că eu spusesem așa ceva în timpul călătoriei prin “lumea” pe care o părăsisem urcînd pe scara moale, de frînghie, proptită de cer.

“Deloc” bagi, “deloc” primești

August 24, 2014 § Leave a comment

Îmi scrie cineva: “pe mine politica, politicienii și jurnaliștii care deservesc diverse interese nu mă interesează deloc”. Rețin: “pe mine politica, politicienii… nu mă interesează deloc.”

Te interesează să ai străzi curate?
Te interesează să ai școală bună și profesori bine plătiți?
Te interesează să ai spitale curate și medici bine plătiți?
Te interesează să nu mai moară aiurea oameni la inundații?
Te interesează să nu se mai taie de-a valma pădurile?
Te interesează să nu mai plătești degeaba statului sute de impozite care nu ți se întorc în niciun fel?
Te interesează ca funcționarul public să te servească rapid?
Te interesează să nu mai auzi, seară de seară, la televizor, “ciomăgeli verbale” pe post de talk-show?
Te interesează să nu mai auzi vorbindu-se cu “cartea care am citit-o” și cu “am decît o haină”?
Te interesează ca marii infractori să nu mai facă legea și să stea, unde le e locul, în închisori?
Te interesează ca bolnavii de cancer, concetățenii tăi, poate mama ta sau fratele tău, să nu mai moară fiindcă Guvernul minte de la o zi la alta în privința bugetului pentru citostatice?
Te interesează, în general, ca viața să nu ți-o decidă niște haimanale?
Te interesează ca viitorul să nu arate după cum vor cei care votează pentru o pungă de făină și un pix?
Te interesează să nu-ți fie rușine cînd mergi în străinătate?

Te interesează să…?
Te interesează să…?
Te interesează să…?

Dacă da, află că toate astea și SUNT politica. Și dacă străzile, școala, spitalul arată așa cum arată, e fiindcă tu, și tu, și tu, spuneți cu ușurință: “pe mine politica, politicienii… nu mă interesează deloc.”

“Deloc” bagi, “deloc” primești.

CUM AM MÎNCAT UN CÎINE de Evgheni Grișkoveț

August 24, 2014 § Leave a comment

MONODRAMĂ

Traducere din limba rusă de Bogdan Budeş

August 2008

PERSONAJELE

P o v e s t i t o r u l – un tînăr de vreo treizeci, patruzeci de ani, îmbrăcat în uniformă de marinar; bereta o ţine mai mult în mînă, uneori o pune pe cap. Textul poate fi completat cu poveşti şi observaţii personale. Acele momente care nu plac în mod deosebit pot fi omise. E de dorit ca această istorie să fie povestită în nu mai puţin de o oră, dar nu mai mult de o oră şi jumătate.Pe scenă sunt multe frînghii marinăreşti (odgoane), diferite detalii marinăreşti, o găleată cu apă şi o cîrpă. În centru e un scaun.

POVESTITORUL

Sunt în viaţă nişte momente cînd – uite, de exemplu, ajungi acasă ceva mai tîrziu decât ai promis, în sensu’ c-ai promis să vii la nouă şi vii la unşpe: n-ai sunat, n-ai anunţat, şi-aşa, intri şi-ncepi să te scuzi, ba că una, ba că alta… Şi ţi se spune: „Ai băut şi te-ai îmbătat”. Cînd tu n-ai băut deloc, ba chiar deloc. Şi zici: „Ba nu, mămică (sau altcuiva), ce Dumnezeu, n-am băut…” – şi tot aşa. Şi brusc îţi trece prin cap şi-ţi dai seama că te porţi ca unu’ beat, cu cît te justifici adică mai tare, cu cît mai tare te revolţi – cu atît mai mult semeni cu unu’ beat, şi înţelegi şi asta, da’ oricum nu po’ să faci nimic. Şi ţi se spune: „Da’ recunoaşte-odată c-ai băut şi du-te şi te culcă, ce te-agiţi atîta!” – „Da’ n-am băut, dacă n-am băut…” mormăi printre dinţi, fluturi din mînă şi te duci, normal, să te culci că ce al’ceva să faci? Şi nu po’ să te superi pe nimeni, fin’că te porţi exact ca unu’ beat…

Zic toate astea ca să fie clar că nici eu nu-nţeleg motivele pentru care-am să povestesc acuma tot ce urmează. Pare că motive-s multe, da’ cum numeşti unu’ dintre ele, îţi dai seama imediat că nu ăla e motivu’ sau că nu-i ăla principal şi tot aşa… Adică să considerăm că tot ce povestesc, povestesc aşa, fără motiv, iar dumneavoastră… ascultaţi din motiv c-aţi venit s-ascultaţi, sau pur şi simplu fin’c-acuma nu mai aveţi ce face, sau din… – treaba dumneavoastră din ce motiv. Habar n-am…

Am să povestesc despre un om care acuma nu mai e, care nu mai există, în sensu’ că mai înainte a fost şi acuma nu mai e, da’ nimeni înafară de mine, n-a remarcat asta. Şi cînd mi-aduc aminte de el sau povestesc despre el, zic: „Eu m-am gîndit… sau… eu la asta am zis…” Ţin minte precis ce făcea, cum trăia, cum gîndea, ţin minte de ce făcea una sau alta, mă-nţelegeţi, cînd cîte una mai ca lumea şi cînd cîte una, mai des, cam lată… Mi se face şi ruşine pentru el, deşi înţeleg precis că ăsta n-am fost eu. Nu, nu eu. În sensul că pentru toţi care mă ştiu şi ştiau, ăsta eram eu, dar de fapt, acel „eu” care povesteşte acuma toate astea e alt om, iar celălalt deja nu mai e şi nu mai are nicio şansă să mai apară din nou… Am fost, deci, nevoit sau am avut ocazia să fac trei ani de armată în flota pacifică… Uite ăsta era omul.

Pauză.

Ţin minte cum am mers cu un tren mixt, de poştă şi de pasageri, de la staţia „Taiga” la staţia „Vladivostok” – şapte zile. Mergeam încet, ne opream la fiecare semafor, iar eu le eram recunoscător lucrătorilor de la calea ferată pentru această mică amînare… Am tot mers… şi, ce-i interesant, că po’ să mergi oriunde, la est, la sud, la nord şi tot timpu’ e-acelaşi peisaj, adică, el se mai schimbă, normal, da’ ai senzaţia că-i unu’ şi-acelaşi: mesteceni crescuţi nu foarte aproape unu’ de altu’, nişte copaci aranjaţi aşa regulat, peste tot… E, în mare, peisaju’ ăla la care uitîndu-se, rusui se simte obligat să zică: „Doamne-ce-frumuseţe!” Lucrurile-arată aşa: după ce s-a trezit, rusul iese pe culoar din cuşeta-n care lumea încă doarme, îi atîrnă un prosop aşa pe umăr, are-n mînă o periuţă de dinţi cu pasta deja stoarsă pe ea, e puţin orbit de lumina dimineţii (în cuşetă fusese cam întuneric), se opreşte la fereastră, uite-aşa, ţinîndu-se de bară. Pe culoar ţăcănitu’ trenului e mai tare. Cineva-şi toarnă apă de la boiler. Trenu’: tucutuc-tucutuc, tucutuc-tucutuc. Ăsta, dezmeticindu-se, zice: „Băi, da’ unde mergem?” Omu’ cu apa fiartă-n ceaşcă se clatină concentrat, merge încet şi din cauza asta se clatină şi mai tare, şi zice: „Păi dac-ar şti careva…” Și ăstălalt zice: „Da?! Bă, da’ oricum-ce-frumuseţe!” Tucutuc-tucutuc, tucutuc-tucutuc…

(…)

Şi mergeam, mergeam… Pe lîngă Baikal. Pe lîngă Baikal am mers mult, pe urmă iar am mers… Oraşul Ulan Ude… Ce chestie interesantă, nu-ş-ce moscovit zice nu ştiu cărui străin: „Da… Baikalu’-i mîndria noastră, ăsta e lacu’ cel mai mare, cel mai adînc, acolo-s atîtea procente din întreaga cantitate de apă dulce a lumii, acolo trăieşte salmonida de Baikal…!” Care Baikal? Că ăsta-i mai departe ca Africa… Mult mai departe… Sau elevii din Habarovsk care scriu într-a noua cîte-o compunere cu tema „Petersburgul lui Dostoievski”. Care Petersburg? Ce tot…? Că-s şapte ore de mers între oraşele astea şi mesteceni… mulţi… mulţi… mulţi mesteceni. Apropo, dacă e să zici de multe ori cuvîntul „mulţi” („mulţi”, „mulţi”, „mulţi”) – se destramă în sunete şi-şi pierde sensul… şi-aşa cu orice cuvînt. Mai ales numele se destramă repede… Da’ asta-i aşa…

Îi întrebam pe marinăraşi cum e-n armată, adică… în sensu’ că… e nasol sau nu, e dur… e… e clar… Da’-ntrebam aşa fără prea mare interes, ca şi cum… Şi ăia spuneau: „Noooo, acuma-i ca lumea-n armată – tabără de pionieri, ca lumea, în general, nici c-o floare nu te… nu tre’ să vă pişaţi pă voi. Uite, noi am făcut armată – aia armată… Atuncea era, da… Serioja, zi şi tu cum e-acuma – tabără de pionieri. Nooo, ca lumea… Chestia-i să nu nimereşti pă Insula Rusească, da’ aşa… e ca lumea…” Nu ştiu de ce, da’ am reţinut pe loc treaba asta cu „Chestia-i să nu nimereşti pă Insula Rusească fin’că acolo nu merită să nimereşti, şi dacă nu nimereşti acolo, totu’ o să fie ca lumea” şi m-a cam pus pe jar. Da’ nu ştiu cum, nici în faza cu „totu’ o să fie ca lumea” n-am prea crezut…

La Vladivostok am ajuns în zori, încă era complet beznă, şi-n aer atîrna o ceaţă… da’ nu ceaţă, nu, era un fel de ploicică măruntă, da’ aşa fină şi care nu cădea, ci atîrna pur şi simplu în aer. Era foarte îngheţată şi luminată fabulos de proiectoarele gării şi ale portului – care la Vladivostok sunt una lîngă alta. Să văd Vladivostoku’ pe lumină nu mi-a fost dat; peste trei ore m-au dus cu şalupa pe Insula Rusească.

Pauză.

(…)

Dar pe Insula Rusească era tare…

Ne-au întîmpinat ofiţerii şi tot felu’ de alţi oameni. Ofiţerii se credeau aristocraţi şi ca atare ei nu-njurau… Niciodată! Pur şi simplu aşa vorbeau ei: „ – Bună ziua-n pula mea, tovarăşi marinari-n pula mea! Eu ştiu-n pula mea că acuma-n pula mea vouă vă este-n pula mea foarte greu! Asta fin’că-n pula mea voi vă gîndiţi în pula mea la casă-n pula mea.” (Ei nu înjurau, ci pur şi simplu buzele singure aduceau lămuririle necesare.) „Deci! Voi credeţi că acasă la mămica era mai bine. Deci – greşiţi-n pula mea. De-acuma şi pentru multă-n pula mea vreme, nu veţi avea-n pula mea pe-n pula mea nimeni mai drag în pula mea decît pe noi în pula mea. Şi ca să nu vă mai în pula mea gîndiţi în pula mea la casă, trebuie s-aveţi trei dorinţe bărbăteşti simple! Deci – a bea, a mînca şi a dormi! De aceea, vă vom da cîte puţin de mîncat, de băut şi de dormit. În pula mea.”

De promisiune s-au ţinut întocmai! Totu-a devenit într-adevăr ceva mai uşor, da’ asta a fost mai pe urmă, mai pe urmă.

Ziceau, ofiţerii adică:

– Obuzu’ chinezesc zboară pîn-aici în treizeci de secunde – tre’ să-aveţi timp s-apăraţi Patria. (Foarte sonor.) Noi n-aveam nimic de comentat. Noi în general n-aveam nimic… de comentat. Ca s-apărăm Patria, trebuia să ne-mbrăcăm foarte repede – ne-mbrăcam. Numai că nimeni nu se temea de obuzu’ chinezesc, de ce ne era nouă teamă era aici, mai aproape.

Eu pot să-i înţeleg perfect pe ofiţeri. Ieşeau în fiecare dimineaţă şi ne vedeau pe noi, aliniaţi în front. Şi era clar c-ar fi vrut să vadă orice altceva; da’ acolo eram noi, cît se poate de reali, ba încă uzbeci, tadjici, chirghizi, adică noi. Ei, ofiţerii, cînd au dat admitere la institut, probabil că se gîndiseră: căpitanul e pe punte, şi-i aşa o rumoare, se ridică steagu’ şi ancora, şi totu-i aşa festiv, cu steaguri şi pescăruşi, eheheiiii…! Cînd colo, eram noi, aşa cum eram noi… Şi nu po’ să faci nimic. Mi se făcea şi ruşine că, uite, sunt ăsta şi nu altu’, şi-nţelegeam că eu sunt vinovat pentru tot…

Acolo, pe Insula rusească, (ce nume!) totul era ritual. Totul era calculat şi-n toate se simţea tradiţia. Străveche. Din totdeauna. Dar cea mai impresionantă activitate era „pişarea la apel”! Ca să participi la ritualul ăsta trebuia să… să… să nimereşti pe Insula Rusească… Doar să nimereşti acolo. Deci, la şase dimineaţa fix se dădea drumu’ pe difuzoare la imn – asta însemna c-a sunat deşteptarea. Ne trezeam – foarte repede, ne-mbrăcam – foarte repede – bocancii şi chiloţii îi aveam deja pe noi, alergam foarte repede afară-n stradă, stradă nu era, era doar ceaţa de care am zis deja. Alergam grupat şi-n jur totuL era numa’ freamăt şi răget: „Mai cu viaţă-n pula mea, ce-i cu voi? Atenţieeee-şi… Fugaaaa-marş … maaarş, plăvane-n pulaaaa mea!” Şi noi alergam, alergam. Toţi tunşi aşa scurt, cu smocuri, cu pieile de toate culorile, cu gîturile negre, în chiloţi bleumarin lungi şi şifonaţi. Alergam spre mare. Acolo, pe mal, era o faleză mică şi nu foarte-naltă, de vreo patru-cinci metri înălţime, înclinată drept deasupra mării. Pe ea puteau să stea înşiraţi vreo trei sute de indivizi în acelaşi timp. În depărtare, în beznă – era totuşi beznă la şase dimineaţa – se vedea oraşul Vladivostok pe care nu-l văzusem niciodată pe lumină. Licărea în depărtare. Luminiţe, luminiţe… Şi mă gîndeam cum ar fi să am acolo o căsuţă, ca în „Tom Degeţel”, micuţă, şi să nu mai văd niciodată tot ce-i aici – şi nimic altceva nu mi-aş mai fi dorit de la viaţă. Deci, alergam – două mii de indivizi. Pe urmă, strict la ordin, de-a lungu’ falezei ne aliniam trei sute de inşi, ne dădeam la ordin chiloţii jos şi ne pişam în mare! Urmăreau asta cu stricteţe…, şi cînd ne storceam de ultima… se-auzea ordinu’, ne trăgeam chiloţii la loc, executam o răsucire-n front, uite-aşa, şi alţii trei sute ne luau locul… Şi-n vremea asta trecea pe lîngă noi un vapor cu trei etaje sclipind de luminiţe. Era-n treaba asta o forţă adevărată şi-un fel de frumuseţe-n sine… mamă… mamă…

Eu ştiu de ce nu ne-a atacat nici un duşman. Ne pişam în mare, în fiecare dimineaţă, şi de-aia nu ne-a atacat nimeni. Nu din cauză de submarine atomice şi de rachete… Pe orice vreme, din timpuri imemoriale, dimineaţa… ne pişam în mare – şi nu ne-a atacat nimeni. Nu zic asta adlitteram că doar nu-s cretin şi nici măscărici… Da’ noi făceam chestia asta şi… Asta e…

Pe insulă zburau nişte fluturi. Mari. Mahaoni verzi – coada rîndunicii. Erau uriaşi – mai mari ca vrăbiile. Zburau încet, încet. Şi ofiţerii ne ziceau… tare:

– Să nu dea Dumnezeu, vreo zdreanţă să facă ceva la fluturii ăştia… Fluturii ăştia… e specie protejată… există doar aici… ne mîndrim cu ei… cu fluturii ăştia… să nu dea Dumnezeu ca vreunu’…. sunt aici dă milioane dă ani şi voi aţi fi-n pula mea-n stare să vă căcaţi pă ei într-o oră…

Fluturii erau foarte frumoşi. Zburau şi dădeau încetişor din aripi. Uite-aşa. (Aici e necesar să se descalţe şi să arate cum zboară fluturii mari, adică să arate actorul însuşi).

Aveau nişte aripi de un verde de smarald…

Eu am strivit trei bucăţi. Pîrîiau şi din ei curgea o porcărie gălbuie… Pe urmă a trebuit să mă spăl mult pe mîini ca să iasă polenu’ ăla verde şi… că altfel, pe bune, să nu dea Dumnezeu… că de glumit nu glumeau… niciodată. Ofiţerii adică.

(…)

Şi ce făceam noi acolo? Păi făceam tot felu’ de rahaturi… Toate astea se numeau, fireşte – că „apărăm Patria”. Acum e clar că ce făceam noi era bine – în timpu ăsta nu ne-a atacat nimeni. Păi cum.

(…)

În armată am aflat că obiectele pot avea o cu totul altă destinaţie. Adică tu credeai că lucrul ăsta serveşte la una, dar el serveşte fix invers, la alta. Adică asta „alta” era atît de „alta” că rămîneai mască. Uite, de exemplu, dumnevoastră credeţi că vesela serveşte la mîncat. NU. De mîncat, dacă trebuie, se poate şi altfel, fără veselă… Vesela serveşte la a fi spălată… aşa-i în armată… unii o spală mereu, ceilalţi sunt nemulţumiţi de felul cum e spălată… mereu. Puntea nu serveşte la a se merge pe ea, ci la a fi…, păi desigur…, spălată. Îndelung şi repede pe deasupra. Adică, îndelung – factor timp şi repede – factor viteză. Foarte… îndelung şi foarte… repede. În paralel, se obţineau şi multe efecte educaţionale. Multe lucruri se rafinau şi se consolidau. Spălatul… frecatul punţii – e… deşi ce să zici de asta. Ia uitaţi despre era vorba… (Aici trebuie să cînte o muzică foarte frumoasă şi solemnă şi pe muzica asta trebuie spălată podeaua, adică scena, aşa cum se făcea în marină, adică foarte bine, repede, dar cu meticulozitate. În acelaşi timp, trebuie să-ţi strigi singur foarte tare: „Mai cu viaţă, mai cu viaţă, mortăciune! Mai vioi! Usucă puntea… labă ce eşti… Ce, nu-ţi iubeşti Patria?… Linge puntea… nu lingi puntea, puntea-i murdară… –n pula mea de labă ce eşti” ş.a.m.d.) După doi ani jumate am început să văd şi eu că ăştia care spală vasele n-o fac prea… şi nici puntea… nu tocmai… începusem să fac observaţii… neee, nu-mi plăcea şi gata.

Pauză.

La noi pe vas era unu’, Kolea I. Un coreean. „I” era numele de familie. Liniştit, mititel, speriat şi murdar. Vorbea prost ruseşte… Un… vai mama lui, ciuca bătăilor. Nu se lipea nici cu uzbecii, da’ nici cu ruşii. Şi to’ timpu’ păţea cîte ceva. Ba-şi pierdea şapca, ba-i fugea perna noaptea de sub cap. În permisie nu-i dădeau voie…, cînd, deodată, aflăm că I al nostru se-apropie de liberare. Şi că trebuie să-l respectăm şi pe el, să nu-l mai persecutăm, adică să-i dăm şi băiatului să mai respire. Şi chiar din prima permisie s-a-ntors c-un cîine mort în geantă. Cu toţii am început să urlăm la ei, hai, bă, aruncă javra aia peste bord. El – nici mort. Ba se mai şi supără. Nimic şi nimic. De neclintit. Pe urmă ne-am dat seama că se supărase rău de tot. A tîrît cîinele ăla de l-a ascuns pe undeva şi… s-a supărat. Noaptea, stă şi plînge. Eu – hai, măi, linişteşte-te, bătrîne, nu mai pune şi tu la suflet. Da’ tre’ să-nţelegi şi tu că-i o mizerie cîinele ăla. La care el îmi zice sincer, da’ aşa cu amărăciune, că tăiase cîinele după toate regulile, că e tocmai cîinele potrivit, că toată ziua căutase unu’ ca ăsta. Şi că făcuse toate astea să ne bucure pe noi c-o delicatesă coreană. Şi iar se pune pe plîns. Supărat rău.

Ţin minte cum Kolea I, Abror – bucătarul nostru uzbec – şi cu mine, stăteam noaptea şi mîncam din cîinele ăsta pe care Kolea îl pregătise vreme îndelungată şi se frămîntase, temîndu-se de reacţia mea… Iar eu stăteam şi mă gîndeam: „Uite, eu mănînc un cîine. Poate că acuma vreo fetiţă, obosită şi sughiţînd de-atîta plîns, doar doar ce-a aţipit, de unde pîn-acuma, împreună cu tăticu’ şi cu lanternuţa, căutaseră toate curţile, magaziile, întrebaseră pe toată lumea şi sunaseră la toţi cunoscuţii că unde-i căţeluşul. Mîine căutarile vor continua, vor fi scrise anunţuri cu caligrafie de copil, iar deasupra patului va atîrna pentru multă vreme încă fotografia căţeluşului cu fundinţă la gît… Sau vreo bunicuţă se uită pe stradă, în beznă, şi la fiecare foşnet dă fuga la uşa, o deschide şi… în liniştea de pe scara blocului, fără nici urmă de speranţă – Bonic, Bonic, Bonic… Şi pe urmă se aşază la masa de bucătărie acoperită cu muşama, se uită la castronaşul şi la farfurioara cu apă din colţ şi plînge”.

Mîncam, mîncam şi mă gîndeam că-n interiorul meu, în stomac, deja se găseşte o bucată din fiinţa asta credulă şi lipsită de apărare care, probabil, se răsturnase pe spate şi dăduse din coadă cînd Kolea pusese mîna s-o ridice… Mîncam şi încercam să simt cît de revoltat sunt, dar mie… îmi plăcea. Kolea îl gătise foarte bine. Credeam că n-o să pot mînca pînă la capăt, da’ am putut. Ba chiar cu poftă. Înainte n-aş fi putut… Înainte… Adică un om se gîndea, iar celălalt mînca. Cel care mînca era mai… modern… adică mai în pas cu vremea. Cu acele vremuri – de armată. Cu vremea armatei mele. Acum nu cred c-aş mai putea mînca un cîine. Mai exact, n-aş mai putea noaptea, pe cambuză, cu Kolea I şi cu bucătarul uzbec, pe un antisubmarin uriaş… N-aş mai putea… probabil…

(…)

(c) Toate drepturile asupra versiunii în limba română rezervate

Dacă doriți să primiți textul în vederea montării, scrieți la adresa bogdan_budes@yahoo.com

O întrebare, mai multe răspunsuri (23 august)

August 23, 2014 § Leave a comment

De ce tocmai Emil Bodnăraș l-a preluat pe mareșalul Antonescu? Există versiuni care se tot dezbat.

Am și eu una: în haosul de scurtă durată – “vid de putere” – care a urmat arestării lui Antonescu, a primat tupeul de borfaș al brutei. Bodnăraș, spion sovietic și dezertor din armata română, l-a luat pe Antonescu pur și simplu, la fel cum au intrat tancurile, pur și simplu, borfașilor sovietici în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, și ale urmașilor lor în Georgia și, mai nou, sub formă de convoi “umanitar”, în Ucraina.

În absența unei riposte ferme, în paralizia temporară care se instalează cînd ordinea curentă e zdruncinată brusc, obrăznicia infractorului mereu la pîndă, “lipsa de tact”, adică tupeul și grosolănia, fac legea și dau realității contur. De fapt, prezența lui Bodnăraș în miezul evenimentelor din 23 august 1944, a avut un singur scop: să pună mîna pe “trofeul” de război cu nume de inventar “Antonescu Ion”.

P.S. “Cu prilejul notării anuale pentru anul 1931, col. Ioan Rizescu, comandantul Regimentului 12 Artilerie, observă valoarea lui Bodnăraș ca ofițer, dar îi reproșează în raport “lipsa de tact, bețiile și frecventarea unor persoane lipsite de patriotism.” (sursa: Wikipedia)

Where Am I?

You are currently viewing the archives for August, 2014 at o umbrelă.