CUM AM MÎNCAT UN CÎINE de Evgheni Grișkoveț

August 24, 2014 § Leave a comment

MONODRAMĂ

Traducere din limba rusă de Bogdan Budeş

August 2008

PERSONAJELE

P o v e s t i t o r u l – un tînăr de vreo treizeci, patruzeci de ani, îmbrăcat în uniformă de marinar; bereta o ţine mai mult în mînă, uneori o pune pe cap. Textul poate fi completat cu poveşti şi observaţii personale. Acele momente care nu plac în mod deosebit pot fi omise. E de dorit ca această istorie să fie povestită în nu mai puţin de o oră, dar nu mai mult de o oră şi jumătate.Pe scenă sunt multe frînghii marinăreşti (odgoane), diferite detalii marinăreşti, o găleată cu apă şi o cîrpă. În centru e un scaun.

POVESTITORUL

Sunt în viaţă nişte momente cînd – uite, de exemplu, ajungi acasă ceva mai tîrziu decât ai promis, în sensu’ c-ai promis să vii la nouă şi vii la unşpe: n-ai sunat, n-ai anunţat, şi-aşa, intri şi-ncepi să te scuzi, ba că una, ba că alta… Şi ţi se spune: „Ai băut şi te-ai îmbătat”. Cînd tu n-ai băut deloc, ba chiar deloc. Şi zici: „Ba nu, mămică (sau altcuiva), ce Dumnezeu, n-am băut…” – şi tot aşa. Şi brusc îţi trece prin cap şi-ţi dai seama că te porţi ca unu’ beat, cu cît te justifici adică mai tare, cu cît mai tare te revolţi – cu atît mai mult semeni cu unu’ beat, şi înţelegi şi asta, da’ oricum nu po’ să faci nimic. Şi ţi se spune: „Da’ recunoaşte-odată c-ai băut şi du-te şi te culcă, ce te-agiţi atîta!” – „Da’ n-am băut, dacă n-am băut…” mormăi printre dinţi, fluturi din mînă şi te duci, normal, să te culci că ce al’ceva să faci? Şi nu po’ să te superi pe nimeni, fin’că te porţi exact ca unu’ beat…

Zic toate astea ca să fie clar că nici eu nu-nţeleg motivele pentru care-am să povestesc acuma tot ce urmează. Pare că motive-s multe, da’ cum numeşti unu’ dintre ele, îţi dai seama imediat că nu ăla e motivu’ sau că nu-i ăla principal şi tot aşa… Adică să considerăm că tot ce povestesc, povestesc aşa, fără motiv, iar dumneavoastră… ascultaţi din motiv c-aţi venit s-ascultaţi, sau pur şi simplu fin’c-acuma nu mai aveţi ce face, sau din… – treaba dumneavoastră din ce motiv. Habar n-am…

Am să povestesc despre un om care acuma nu mai e, care nu mai există, în sensu’ că mai înainte a fost şi acuma nu mai e, da’ nimeni înafară de mine, n-a remarcat asta. Şi cînd mi-aduc aminte de el sau povestesc despre el, zic: „Eu m-am gîndit… sau… eu la asta am zis…” Ţin minte precis ce făcea, cum trăia, cum gîndea, ţin minte de ce făcea una sau alta, mă-nţelegeţi, cînd cîte una mai ca lumea şi cînd cîte una, mai des, cam lată… Mi se face şi ruşine pentru el, deşi înţeleg precis că ăsta n-am fost eu. Nu, nu eu. În sensul că pentru toţi care mă ştiu şi ştiau, ăsta eram eu, dar de fapt, acel „eu” care povesteşte acuma toate astea e alt om, iar celălalt deja nu mai e şi nu mai are nicio şansă să mai apară din nou… Am fost, deci, nevoit sau am avut ocazia să fac trei ani de armată în flota pacifică… Uite ăsta era omul.

Pauză.

Ţin minte cum am mers cu un tren mixt, de poştă şi de pasageri, de la staţia „Taiga” la staţia „Vladivostok” – şapte zile. Mergeam încet, ne opream la fiecare semafor, iar eu le eram recunoscător lucrătorilor de la calea ferată pentru această mică amînare… Am tot mers… şi, ce-i interesant, că po’ să mergi oriunde, la est, la sud, la nord şi tot timpu’ e-acelaşi peisaj, adică, el se mai schimbă, normal, da’ ai senzaţia că-i unu’ şi-acelaşi: mesteceni crescuţi nu foarte aproape unu’ de altu’, nişte copaci aranjaţi aşa regulat, peste tot… E, în mare, peisaju’ ăla la care uitîndu-se, rusui se simte obligat să zică: „Doamne-ce-frumuseţe!” Lucrurile-arată aşa: după ce s-a trezit, rusul iese pe culoar din cuşeta-n care lumea încă doarme, îi atîrnă un prosop aşa pe umăr, are-n mînă o periuţă de dinţi cu pasta deja stoarsă pe ea, e puţin orbit de lumina dimineţii (în cuşetă fusese cam întuneric), se opreşte la fereastră, uite-aşa, ţinîndu-se de bară. Pe culoar ţăcănitu’ trenului e mai tare. Cineva-şi toarnă apă de la boiler. Trenu’: tucutuc-tucutuc, tucutuc-tucutuc. Ăsta, dezmeticindu-se, zice: „Băi, da’ unde mergem?” Omu’ cu apa fiartă-n ceaşcă se clatină concentrat, merge încet şi din cauza asta se clatină şi mai tare, şi zice: „Păi dac-ar şti careva…” Și ăstălalt zice: „Da?! Bă, da’ oricum-ce-frumuseţe!” Tucutuc-tucutuc, tucutuc-tucutuc…

(…)

Şi mergeam, mergeam… Pe lîngă Baikal. Pe lîngă Baikal am mers mult, pe urmă iar am mers… Oraşul Ulan Ude… Ce chestie interesantă, nu-ş-ce moscovit zice nu ştiu cărui străin: „Da… Baikalu’-i mîndria noastră, ăsta e lacu’ cel mai mare, cel mai adînc, acolo-s atîtea procente din întreaga cantitate de apă dulce a lumii, acolo trăieşte salmonida de Baikal…!” Care Baikal? Că ăsta-i mai departe ca Africa… Mult mai departe… Sau elevii din Habarovsk care scriu într-a noua cîte-o compunere cu tema „Petersburgul lui Dostoievski”. Care Petersburg? Ce tot…? Că-s şapte ore de mers între oraşele astea şi mesteceni… mulţi… mulţi… mulţi mesteceni. Apropo, dacă e să zici de multe ori cuvîntul „mulţi” („mulţi”, „mulţi”, „mulţi”) – se destramă în sunete şi-şi pierde sensul… şi-aşa cu orice cuvînt. Mai ales numele se destramă repede… Da’ asta-i aşa…

Îi întrebam pe marinăraşi cum e-n armată, adică… în sensu’ că… e nasol sau nu, e dur… e… e clar… Da’-ntrebam aşa fără prea mare interes, ca şi cum… Şi ăia spuneau: „Noooo, acuma-i ca lumea-n armată – tabără de pionieri, ca lumea, în general, nici c-o floare nu te… nu tre’ să vă pişaţi pă voi. Uite, noi am făcut armată – aia armată… Atuncea era, da… Serioja, zi şi tu cum e-acuma – tabără de pionieri. Nooo, ca lumea… Chestia-i să nu nimereşti pă Insula Rusească, da’ aşa… e ca lumea…” Nu ştiu de ce, da’ am reţinut pe loc treaba asta cu „Chestia-i să nu nimereşti pă Insula Rusească fin’că acolo nu merită să nimereşti, şi dacă nu nimereşti acolo, totu’ o să fie ca lumea” şi m-a cam pus pe jar. Da’ nu ştiu cum, nici în faza cu „totu’ o să fie ca lumea” n-am prea crezut…

La Vladivostok am ajuns în zori, încă era complet beznă, şi-n aer atîrna o ceaţă… da’ nu ceaţă, nu, era un fel de ploicică măruntă, da’ aşa fină şi care nu cădea, ci atîrna pur şi simplu în aer. Era foarte îngheţată şi luminată fabulos de proiectoarele gării şi ale portului – care la Vladivostok sunt una lîngă alta. Să văd Vladivostoku’ pe lumină nu mi-a fost dat; peste trei ore m-au dus cu şalupa pe Insula Rusească.

Pauză.

(…)

Dar pe Insula Rusească era tare…

Ne-au întîmpinat ofiţerii şi tot felu’ de alţi oameni. Ofiţerii se credeau aristocraţi şi ca atare ei nu-njurau… Niciodată! Pur şi simplu aşa vorbeau ei: „ – Bună ziua-n pula mea, tovarăşi marinari-n pula mea! Eu ştiu-n pula mea că acuma-n pula mea vouă vă este-n pula mea foarte greu! Asta fin’că-n pula mea voi vă gîndiţi în pula mea la casă-n pula mea.” (Ei nu înjurau, ci pur şi simplu buzele singure aduceau lămuririle necesare.) „Deci! Voi credeţi că acasă la mămica era mai bine. Deci – greşiţi-n pula mea. De-acuma şi pentru multă-n pula mea vreme, nu veţi avea-n pula mea pe-n pula mea nimeni mai drag în pula mea decît pe noi în pula mea. Şi ca să nu vă mai în pula mea gîndiţi în pula mea la casă, trebuie s-aveţi trei dorinţe bărbăteşti simple! Deci – a bea, a mînca şi a dormi! De aceea, vă vom da cîte puţin de mîncat, de băut şi de dormit. În pula mea.”

De promisiune s-au ţinut întocmai! Totu-a devenit într-adevăr ceva mai uşor, da’ asta a fost mai pe urmă, mai pe urmă.

Ziceau, ofiţerii adică:

– Obuzu’ chinezesc zboară pîn-aici în treizeci de secunde – tre’ să-aveţi timp s-apăraţi Patria. (Foarte sonor.) Noi n-aveam nimic de comentat. Noi în general n-aveam nimic… de comentat. Ca s-apărăm Patria, trebuia să ne-mbrăcăm foarte repede – ne-mbrăcam. Numai că nimeni nu se temea de obuzu’ chinezesc, de ce ne era nouă teamă era aici, mai aproape.

Eu pot să-i înţeleg perfect pe ofiţeri. Ieşeau în fiecare dimineaţă şi ne vedeau pe noi, aliniaţi în front. Şi era clar c-ar fi vrut să vadă orice altceva; da’ acolo eram noi, cît se poate de reali, ba încă uzbeci, tadjici, chirghizi, adică noi. Ei, ofiţerii, cînd au dat admitere la institut, probabil că se gîndiseră: căpitanul e pe punte, şi-i aşa o rumoare, se ridică steagu’ şi ancora, şi totu-i aşa festiv, cu steaguri şi pescăruşi, eheheiiii…! Cînd colo, eram noi, aşa cum eram noi… Şi nu po’ să faci nimic. Mi se făcea şi ruşine că, uite, sunt ăsta şi nu altu’, şi-nţelegeam că eu sunt vinovat pentru tot…

Acolo, pe Insula rusească, (ce nume!) totul era ritual. Totul era calculat şi-n toate se simţea tradiţia. Străveche. Din totdeauna. Dar cea mai impresionantă activitate era „pişarea la apel”! Ca să participi la ritualul ăsta trebuia să… să… să nimereşti pe Insula Rusească… Doar să nimereşti acolo. Deci, la şase dimineaţa fix se dădea drumu’ pe difuzoare la imn – asta însemna c-a sunat deşteptarea. Ne trezeam – foarte repede, ne-mbrăcam – foarte repede – bocancii şi chiloţii îi aveam deja pe noi, alergam foarte repede afară-n stradă, stradă nu era, era doar ceaţa de care am zis deja. Alergam grupat şi-n jur totuL era numa’ freamăt şi răget: „Mai cu viaţă-n pula mea, ce-i cu voi? Atenţieeee-şi… Fugaaaa-marş … maaarş, plăvane-n pulaaaa mea!” Şi noi alergam, alergam. Toţi tunşi aşa scurt, cu smocuri, cu pieile de toate culorile, cu gîturile negre, în chiloţi bleumarin lungi şi şifonaţi. Alergam spre mare. Acolo, pe mal, era o faleză mică şi nu foarte-naltă, de vreo patru-cinci metri înălţime, înclinată drept deasupra mării. Pe ea puteau să stea înşiraţi vreo trei sute de indivizi în acelaşi timp. În depărtare, în beznă – era totuşi beznă la şase dimineaţa – se vedea oraşul Vladivostok pe care nu-l văzusem niciodată pe lumină. Licărea în depărtare. Luminiţe, luminiţe… Şi mă gîndeam cum ar fi să am acolo o căsuţă, ca în „Tom Degeţel”, micuţă, şi să nu mai văd niciodată tot ce-i aici – şi nimic altceva nu mi-aş mai fi dorit de la viaţă. Deci, alergam – două mii de indivizi. Pe urmă, strict la ordin, de-a lungu’ falezei ne aliniam trei sute de inşi, ne dădeam la ordin chiloţii jos şi ne pişam în mare! Urmăreau asta cu stricteţe…, şi cînd ne storceam de ultima… se-auzea ordinu’, ne trăgeam chiloţii la loc, executam o răsucire-n front, uite-aşa, şi alţii trei sute ne luau locul… Şi-n vremea asta trecea pe lîngă noi un vapor cu trei etaje sclipind de luminiţe. Era-n treaba asta o forţă adevărată şi-un fel de frumuseţe-n sine… mamă… mamă…

Eu ştiu de ce nu ne-a atacat nici un duşman. Ne pişam în mare, în fiecare dimineaţă, şi de-aia nu ne-a atacat nimeni. Nu din cauză de submarine atomice şi de rachete… Pe orice vreme, din timpuri imemoriale, dimineaţa… ne pişam în mare – şi nu ne-a atacat nimeni. Nu zic asta adlitteram că doar nu-s cretin şi nici măscărici… Da’ noi făceam chestia asta şi… Asta e…

Pe insulă zburau nişte fluturi. Mari. Mahaoni verzi – coada rîndunicii. Erau uriaşi – mai mari ca vrăbiile. Zburau încet, încet. Şi ofiţerii ne ziceau… tare:

– Să nu dea Dumnezeu, vreo zdreanţă să facă ceva la fluturii ăştia… Fluturii ăştia… e specie protejată… există doar aici… ne mîndrim cu ei… cu fluturii ăştia… să nu dea Dumnezeu ca vreunu’…. sunt aici dă milioane dă ani şi voi aţi fi-n pula mea-n stare să vă căcaţi pă ei într-o oră…

Fluturii erau foarte frumoşi. Zburau şi dădeau încetişor din aripi. Uite-aşa. (Aici e necesar să se descalţe şi să arate cum zboară fluturii mari, adică să arate actorul însuşi).

Aveau nişte aripi de un verde de smarald…

Eu am strivit trei bucăţi. Pîrîiau şi din ei curgea o porcărie gălbuie… Pe urmă a trebuit să mă spăl mult pe mîini ca să iasă polenu’ ăla verde şi… că altfel, pe bune, să nu dea Dumnezeu… că de glumit nu glumeau… niciodată. Ofiţerii adică.

(…)

Şi ce făceam noi acolo? Păi făceam tot felu’ de rahaturi… Toate astea se numeau, fireşte – că „apărăm Patria”. Acum e clar că ce făceam noi era bine – în timpu ăsta nu ne-a atacat nimeni. Păi cum.

(…)

În armată am aflat că obiectele pot avea o cu totul altă destinaţie. Adică tu credeai că lucrul ăsta serveşte la una, dar el serveşte fix invers, la alta. Adică asta „alta” era atît de „alta” că rămîneai mască. Uite, de exemplu, dumnevoastră credeţi că vesela serveşte la mîncat. NU. De mîncat, dacă trebuie, se poate şi altfel, fără veselă… Vesela serveşte la a fi spălată… aşa-i în armată… unii o spală mereu, ceilalţi sunt nemulţumiţi de felul cum e spălată… mereu. Puntea nu serveşte la a se merge pe ea, ci la a fi…, păi desigur…, spălată. Îndelung şi repede pe deasupra. Adică, îndelung – factor timp şi repede – factor viteză. Foarte… îndelung şi foarte… repede. În paralel, se obţineau şi multe efecte educaţionale. Multe lucruri se rafinau şi se consolidau. Spălatul… frecatul punţii – e… deşi ce să zici de asta. Ia uitaţi despre era vorba… (Aici trebuie să cînte o muzică foarte frumoasă şi solemnă şi pe muzica asta trebuie spălată podeaua, adică scena, aşa cum se făcea în marină, adică foarte bine, repede, dar cu meticulozitate. În acelaşi timp, trebuie să-ţi strigi singur foarte tare: „Mai cu viaţă, mai cu viaţă, mortăciune! Mai vioi! Usucă puntea… labă ce eşti… Ce, nu-ţi iubeşti Patria?… Linge puntea… nu lingi puntea, puntea-i murdară… –n pula mea de labă ce eşti” ş.a.m.d.) După doi ani jumate am început să văd şi eu că ăştia care spală vasele n-o fac prea… şi nici puntea… nu tocmai… începusem să fac observaţii… neee, nu-mi plăcea şi gata.

Pauză.

La noi pe vas era unu’, Kolea I. Un coreean. „I” era numele de familie. Liniştit, mititel, speriat şi murdar. Vorbea prost ruseşte… Un… vai mama lui, ciuca bătăilor. Nu se lipea nici cu uzbecii, da’ nici cu ruşii. Şi to’ timpu’ păţea cîte ceva. Ba-şi pierdea şapca, ba-i fugea perna noaptea de sub cap. În permisie nu-i dădeau voie…, cînd, deodată, aflăm că I al nostru se-apropie de liberare. Şi că trebuie să-l respectăm şi pe el, să nu-l mai persecutăm, adică să-i dăm şi băiatului să mai respire. Şi chiar din prima permisie s-a-ntors c-un cîine mort în geantă. Cu toţii am început să urlăm la ei, hai, bă, aruncă javra aia peste bord. El – nici mort. Ba se mai şi supără. Nimic şi nimic. De neclintit. Pe urmă ne-am dat seama că se supărase rău de tot. A tîrît cîinele ăla de l-a ascuns pe undeva şi… s-a supărat. Noaptea, stă şi plînge. Eu – hai, măi, linişteşte-te, bătrîne, nu mai pune şi tu la suflet. Da’ tre’ să-nţelegi şi tu că-i o mizerie cîinele ăla. La care el îmi zice sincer, da’ aşa cu amărăciune, că tăiase cîinele după toate regulile, că e tocmai cîinele potrivit, că toată ziua căutase unu’ ca ăsta. Şi că făcuse toate astea să ne bucure pe noi c-o delicatesă coreană. Şi iar se pune pe plîns. Supărat rău.

Ţin minte cum Kolea I, Abror – bucătarul nostru uzbec – şi cu mine, stăteam noaptea şi mîncam din cîinele ăsta pe care Kolea îl pregătise vreme îndelungată şi se frămîntase, temîndu-se de reacţia mea… Iar eu stăteam şi mă gîndeam: „Uite, eu mănînc un cîine. Poate că acuma vreo fetiţă, obosită şi sughiţînd de-atîta plîns, doar doar ce-a aţipit, de unde pîn-acuma, împreună cu tăticu’ şi cu lanternuţa, căutaseră toate curţile, magaziile, întrebaseră pe toată lumea şi sunaseră la toţi cunoscuţii că unde-i căţeluşul. Mîine căutarile vor continua, vor fi scrise anunţuri cu caligrafie de copil, iar deasupra patului va atîrna pentru multă vreme încă fotografia căţeluşului cu fundinţă la gît… Sau vreo bunicuţă se uită pe stradă, în beznă, şi la fiecare foşnet dă fuga la uşa, o deschide şi… în liniştea de pe scara blocului, fără nici urmă de speranţă – Bonic, Bonic, Bonic… Şi pe urmă se aşază la masa de bucătărie acoperită cu muşama, se uită la castronaşul şi la farfurioara cu apă din colţ şi plînge”.

Mîncam, mîncam şi mă gîndeam că-n interiorul meu, în stomac, deja se găseşte o bucată din fiinţa asta credulă şi lipsită de apărare care, probabil, se răsturnase pe spate şi dăduse din coadă cînd Kolea pusese mîna s-o ridice… Mîncam şi încercam să simt cît de revoltat sunt, dar mie… îmi plăcea. Kolea îl gătise foarte bine. Credeam că n-o să pot mînca pînă la capăt, da’ am putut. Ba chiar cu poftă. Înainte n-aş fi putut… Înainte… Adică un om se gîndea, iar celălalt mînca. Cel care mînca era mai… modern… adică mai în pas cu vremea. Cu acele vremuri – de armată. Cu vremea armatei mele. Acum nu cred c-aş mai putea mînca un cîine. Mai exact, n-aş mai putea noaptea, pe cambuză, cu Kolea I şi cu bucătarul uzbec, pe un antisubmarin uriaş… N-aş mai putea… probabil…

(…)

(c) Toate drepturile asupra versiunii în limba română rezervate

Dacă doriți să primiți textul în vederea montării, scrieți la adresa bogdan_budes@yahoo.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading CUM AM MÎNCAT UN CÎINE de Evgheni Grișkoveț at o umbrelă.

meta

%d bloggers like this: