ILUZII de Ivan Vîrîpaev

August 27, 2014 § Leave a comment

Comedie

Traducere din limba rusă de Bogdan Budeş

„Toutefois, si votre âme était assez hardie,
Sous une illusion vous pourriez voir sa vie,
Et tous ses accidents devant vous exprimés
Par des spectres pareils à des corps animés:
Il ne leur manquera ni geste ni parole.”
(Pierre Corneille, „Illusion Comique”)

Personajele:
Prima femeie – 30 de ani.
A doua femeie – 30 de ani.
Primul bărbat – 35 de ani.
Al doilea bărbat – 35 de ani.

Pe scenă iese mai întîi o femeie, puţin mai tîrziu, cealaltă, pe urmă iese un bărbat, puţin mai tîrziu, celălalt. Ei au ieşit doar pentru a spune spectatorilor poveştile a două cupluri căsătorite.

PRIMA FEMEIE. Bună ziua. Vreau să vă spun povestea unui cuplu. Soţ şi soţie. Nişte oameni minunaţi. Au trăit împreună cincizeci şi doi de ani. Cincizeci şi doi de ani! Tot timpul împreună. O viaţă plină-plină. Plină-plină! O dragoste foarte frumoasă. Pe ea o chema Sandra, iar pe el Danny. Şi cînd Danny a împlinit optzeci şi doi de ani, s-a îmbolnăvit foarte grav, s-a întins în pat şi nu s-a mai ridicat. Şi iată că într-o zi a simţit că-i venise timpul să moară. A chemat-o pe Sandra, soţia lui. Ea s-a aşezat lîngă pat. Danny i-a luat mîna şi-a început să-i vorbească. Şi a apucat să-i spună tot ce-avea de gînd. Tot ce-avea de spus.
I-a spus aşa:
‒ Sandra, vreau să-ţi mulţumesc. Vreau să-ţi mulţumesc.
Pauză.
‒ Îţi sunt recunoscător pentru viaţa pe care am trăit-o. Datorită ţie am trăit o viaţă minunată, uimitoare şi deplină. Totul datorită ţie.
Sandra a vrut să replice, dar Danny a rugat-o să tacă. Pentru el era important să-i spună tot ce avea de spus. Sandra a înţeles că Danny moare, a stat lîngă el şi-a tăcut. Şi l-a privit intens ca să apuce să-l vadă pentru ultima oară. Ca să şi-l aducă aminte viu.
Pauză.
‒ Îţi sunt recunoscător fiindcă m-ai învăţat ce e dragostea. Fiindcă datorită ţie am aflat ce e dragostea, ce forţă reprezintă ea. Am aflat că nu e vorba de cuvinte şi de romantism, ci de efort. Dragostea înseamnă efort, înseamnă capacitatea de a-ţi asuma responsabilităţi. Sandra, datorită ţie am înţeles ce înseamnă responsabilitatea. Ăsta e cel mai important lucru – să fii responsabil pentru ceva. Şi să fii recunoscător. Să fii recunoscător şi să fii responsabil – iată formula vieţii. Responsabilitate şi recunoştinţă. Îţi mulţumesc ţie şi îi mulţumesc dragostei tale care m-a învăţat că viaţa înseamnă atenţie oferită clipă de clipă celui de lîngă tine. Iubindu-te, am învăţat să fiu atent. Am învăţat să-l văd pe celălalt. Dragostea te învaţă să-l vezi şi pe celălalt, nu pe doar tine însuţi. Te-am iubit şi am înţeles că trebuie să corespund acestei iubiri, să fiu la înălţimea ei, să fiu la înălţimea felului în care mă iubeai ‒ şi m-am schimbat. A trebuit să mă schimb. Ce dar, ce miracol cînd ceva te face să te schimbi. Cînd faci eforturi şi te schimbi. Vii pe lume într-un fel, şi pleci transformat. Asta înseamnă că ai trăit cu adevărat. Că ai trăit autentic. Şi doar dragostea ne poate învăţa să trăim aşa. Nimic înafară de dragoste nu ne poate salva din hăul propriului egoism. Dragostea m-a făcut să ridic capul şi să mă privesc dinafară, dragostea m-a făcut să-mi înving lenea, laşitatea, frica. Sandra, tot ce am obţinut în viaţă, am obţinut datorită ţie. Iubit fiind de o femeie ca tine, am vrut să fiu bărbatul care să-ţi merite iubirea, şi am făcut gesturi în numele acestei iubiri. Şi tot ce am reuşit să fac pentru alţii, pentru ceilalţi, am făcut datorită energiei pe care mi-o dădea dragostea pentru tine. Căci dragostea asta pentru tine a devenit la un moment dat mai vastă decît dragostea pentru o femeie, la un moment dat şi-a depăşit limitele şi s-a revărsat asupra lumii întregi. Iubindu-te pe tine, am învăţat să-i iubesc pe ceilalţi. Sandra, dragostea pe care tu mi-ai dăruit-o în toţi anii ăştia, cincizeci şi doi de ani, Sandra! Dragostea asta a umplut de sens nu doar viaţa mea, ci şi viaţa celor de lîngă noi. A copiilor şi a prietenilor noştri. Am văzut cu ochii mei: cum se uitau prietenii noştri la noi, cum ar fi vrut şi ei să fie ca noi, cum îşi doreau şi ei o iubirea ca a noastră. Şi mulţi şi-au şi schimbat din cauza asta viaţa. Sandra, dragostea ta a fost un reflector puternic, care luminează totul în jur, tot ce-a fost atins de dragostea ta s-a transformat, s-a schimbat, s-a metamorfozat, a înflorit. Sandra, îţi mulţumesc şi pentru consecvenţă, pentru refuzul tău de-a face compromisuri. Îţi mulţumesc pentru toate cuvintele dure pe care mi le-ai adresat, pentru toate lucrurile neplăcute spuse în faţă, pentru fermitate. Mă supăram pe tine cînd nu-mi plăcea ce-mi spuneai, dar exact pentru asta îţi sunt recunoscător. M-ai enervat uneori foarte tare, cuvintele tale m-au durut uneori peste măsură, dar îmi spuneai adevărul, şi asta m-a salvat din prăpastia trufiei şi a egolatriei în care oamenii alunecă atît de des. Ai fost sinceră, mi-ai spus tot ce aveai pe suflet, şi am reuşit astfel să evit multe necazuri. Sandra, tu ai fost adevăratul meu învăţător. Îţi sunt foarte recunoscător pentru viaţa pe care mi-ai oferit-o. Pentru copiii noştri minunaţi, pentru felul în care i-ai crescut. Datorită ţie au ajuns nişte oameni atît de sensibili şi de buni. Şi, Sandra, cel mai important lucru pentru care vreau să-ţi mulţumesc e că mi-ai vorbit despre dragoste, că m-ai învăţat cum trebuie să iubesc. Că mi-ai explicat ce înseamnă dragostea. Ai spus chiar de la prima noastră întîlnire, mai ţii minte? Ai spus că dragostea adevărată nu poate fi decît reciprocă. Că dragoste adevărată e doar atunci cînd iubesc doi. Că dacă iubeşte doar unul, aia nu e dragoste. Toată viaţa am ţinut minte cuvintele astea. Şi mi-am amintit apoi, în fiecare clipă a vieţii, că dragostea înseamnă doi, şi că prin urmare sunt responsabil pentru dragostea ta. Iar asta m-a ajutat să mă feresc de multe ispite. Asta m-a ajutat să nu te înşel cu alte femei. Nu-i nici un secret că bărbaţii se uită după alte femei, iar eu nu fac excepţie. Dar cînd eram pe punctul de-a te înşela, îmi aminteam cuvintele tale, că dragostea înseamnă reciprocitate, şi înţelegeam că fapta mea n-ar fi fost doar o trădare de sine, dar şi o trădare a dragostei tale. Am făcut eforturi şi-am reuşit să nu te înşel. Sunt nespus de fericit că am trăit împreună cincizeci şi doi de ani şi nu te-am înşelat niciodată, şi că n-avem ce să ne ascundem. Şi uite că acum mor de o moarte frumoasă. Îţi mulţumesc pentru posibilitatea de a muri astfel. E o mare fericire ca la sfîrşitul vieţii să poţi spune cuvintele pe care le-am spus eu. Asta şi înseamnă o viaţă trăită din plin ‒ dragoste, edificare şi o plecare demnă din lumea asta. Iubita mea, îţi mulţumesc pentru tot, pentru viaţa minunată, şi pentru moartea minunată. Iartă-mă că mor primul, şi că tu nu vei avea cui să spui ceea ce ţi-am spus eu acum. Sandra, e un mare egoism din partea mea să mor primul, dar, vai, nu pot să fac nimic. Natura e mai puternică decît dorinţele noastre. Aş vrea să fiu cu tine în clipa morţii tale, să-ţi stau şi eu, la fel, alături, şi să te privesc. Sunt convins că e foarte greu. Ştiu că e mai uşor să mori tu însuţi decît să înduri moartea omului iubit. Iartă-mă că asta mi se întîmplă tocmai mie. Dar Sandra, cînd vei muri, aminteşte-ţi cuvintele mele de acum, şi fii convinsă că mă voi afla pe undeva pe-aproape. Oricum, dragostea mea va fi cu tine. Eu nu cred în viaţa de după moarte. Ştiu că drumul meu se termină acum, şi că nu există nici o continuare. Dar cred, Sandra, ştiu: dragostea nu moare, ea trăieşte veşnic, dragostea noastră va trăi şi după noi. Nu pot să explic asta ştiinţific, dar simt că aşa e. Şi nu cred în mistică, dar vorbesc despre un lucru simplu, simplu de tot. Dragostea e un lucru foarte simplu, accesibil însă doar cîtorva. Mi-am trăit viaţa ca să aflu că dragostea există. Dragostea e o forţă extraordinară. Dragostea învinge moartea. Nu mi-e frică să mor. Te iubesc.
Şi moare. Şi pauză.
Şi Sandra stă acolo şi-şi priveşte soţul.
Şi el nu mai e.
Şi ea se ridică şi iese din cameră. Şi pauză.
Pauză.
După moartea lui Danny, Sandra a mai trăit un an, după care s-a îmbolnăvit, s-a întins în pat, şi, la fel ca el, într-una din zile a simţit că, da, o să moară. Atunci l-a chemat pe prietenul soţului ei. Pe Albert. Albert şi Danny fuseseră cei mai buni prieteni, încă din şcoală. Fuseseră nedespărţiţi toată viaţa. Albert fusese cavaler de onoare la nunta lui Danny şi a Sandrei. Deci, l-a chemat. Şi cînd Albert a intrat în cameră, Sandra a simţit şi mai tare decît în anul care trecuse că Danny nu mai e.
Şi-a zis aşa:
‒ Stai jos, Albert, vreau să-ţi spun cîteva cuvinte înainte să mor, azi. Fiindcă azi o să mor, ştiu asta. Şi slavă domnului că-i aşa.
Albert a vrut să replice, dar Sandra l-a rugat să tacă. Pentru ea era important să-i spună ce avea de spus.
‒ Albert, noi doi ne cunoaştem de mai bine de cincizeci de ani, nu? Ai fost cel mai bun prieten al soţului meu. Ne-ai fost cavaler de onoare la nuntă. Şi ziua în care te-am văzut pentru prima dată a fost ziua în care l-am cunoscut pe Danny. Venisem la întîlnirea cu Danny, şi tu erai acolo. Şi din clipa aia şi pînă în ziua de azi, în toţi anii ăştia, cincizeci şi trei şi patru luni, te-am iubit, mereu, doar pe tine. Cînd te-am văzut atunci, acolo, lîngă Danny, am înţeles pe loc, că tu eşti omul pe care-l voi iubi toată viaţa. Dar erai căsătorit, şi-ţi iubeai soţia. Şi-atunci m-am măritat cu Danny, şi-am trăit toţi anii ăştia cu el, iar tu ai fost mereu aproape, şi mereu, în fiecare clipă a vieţii mele, te-am iubit ca şi-acum, dar doar acum, cînd mor, vreau să-ţi vorbesc despre asta. Şi, Albert, asta nu e tot.
Pauză.
Vreau să-ţi mulţumesc pentru fericirea pe care mi-a fost dat s-o simt fiindcă am avut posibilitatea rară să iubesc. Datorită dragostei mele pentru tine am înţeles ce înseamnă să nu-ţi doreşti nimic pentru tine, ci doar să oferi. Dragostea pentru tine m-a învăţat că a oferi e mai important decît a cere. Dragostea înseamnă a oferi, dragostea adevărată nu cere nimic, nu pretinde nimic. Toţi anii ăştia, cincizeci şi ceva, te-am contemplat şi inima mi s-a umplut de un sentiment minunat şi luminos. Am suferit, fireşte, din pricina imposibilităţii de a fi cu tine. Am vrut mereu să fiu cu tine, am vrut intimitate, m-am gîndit la asta, mă gîndeam aproape întruna. Gîndindu-mă la tine, chiar eram cu tine, eram în dragoste, în dragostea pentru tine. Iar dragostea asta i-a cuprins şi pe ceilalţi, în dragostea mea pentru tine au trăit şi ceilalţi, cei din jur. A simţit-o şi Danny. Soţul meu. Nu l-am amăgit niciodată, pentru că eram într-adevăr plină de dragoste, şi o parte din dragostea asta i-am dat-o lui. I-am dat o parte din dragostea mea pentru tine. Am fost sinceră cu el. Pentru că eu iubeam, chiar dacă nu pe el, şi fiind plină de dragoste, el lua o parte pentru sine şi era fericit. În tinereţe am suferit foarte mult fiind convinsă că dragostea adevărată nu poate fi decît reciprocă, dar pe urmă am înţeles că dragostea nu are niciun fel de reguli sau formule. Am înţeles că dragostea e doar dragoste, ea poate fi oricum şi pentru oricine. Dragostea e o forţă care se revarsă peste toate malurile şi rupe toate zăgazurile. Te-am iubit fără nicio speranţă la reciprocitate, şi din pricina asta dragostea mea a devenit şi mai puternică. Eu însămi am devenit mai puternică. Şi mai curajoasă. Din ce în ce mai îndrăzneaţă. Dragostea fără nicio speranţă la reciprocitate m-a învăţat să fiu responsabilă pentru sentimentele mele, m-a învăţat să-mi păzesc inima. Am înţeles că dragostea e un lucru greu de obţinut şi foarte uşor de pierdut. Şi-am început să-mi ocrotesc dragostea. Îţi mulţumesc pentru că nu mi-ai dat niciodată ocazia să mă apropii de tine, îţi mulţumesc că nu m-ai privit niciodată ca pe o femeie, ci doar ca pe soţia prietenului tău. Nu ştiu dacă m-aş fi putut abţine în cazul în care s-ar fi ivit ocazia să mă apropii de tine. Deşi o respect şi o preţuiesc pe minunata ta soţie, pe Margaret. E o persoană extraordinar de delicată, tu o iubeşti, şi asta e minunat. Şi sunt fericită că bărbatul pe care îl iubesc mai mult decît viaţa însăşi e capabil de dragoste. Ştiu că eşti capabil de dragoste, şi asta e minunat. Îţi doresc să ai parte de fericire împreună cu Margaret. Vă doresc să mai trăiţi mult împreună. Îţi mulţumesc că mi-ai apărut în cale, că exişti, că eşti. Îţi mulţumesc pentru şansa de a-mi fi trăit viaţa în dragoste. Pentru şansa de-a fi aflat că dragoste e doar atunci cînd oferi şi cînd nu ceri nimic în schimb. Şi-ţi mulţumesc că ai venit, că m-ai ascultat, că mi-ai dat posibilitatea, iată, să plec din viaţă frumos şi curat. Mă bucură o astfel de moarte. Am avut noroc că Danny a murit primul, şi că am putut să-l conduc pe ultimul drum. A murit foarte frumos. Iar acum mor şi eu cu sentimentul că nu mi-am trăit viaţa în zadar. Nu mi-e frică să mor. Am trăit ce se cheamă viaţă ca să aflu că dragostea există. Dragostea e o forţă extraordinară. Dragostea învinge moartea. Te iubesc.
Şi i-a mai spus:
‒ Albert, nu trebuie să-mi spui nimic. Te rog să nu-mi răspunzi nimic. Acum du-te. Adio. Nu ne vom mai vedea niciodată. Salut-o pe Margaret. Fiţi fericiţi. Adio.
Şi asta a fost.
Pauză.

(…)

AL DOILEA BĂRBAT. Iar acum o să vă povestesc despre Albert. Albert a fost un om minunat. O să-nţelegeţi imediat şi singuri de ce. Într-o noapte, Albert s-a trezit pentru că cineva arunca din stradă cu pietricele în fereastra lui. Margaret dormea dusă şi nu s-a trezit. Albert s-a ridicat, s-a apropiat de fereastră, şi… Nu, nu era niciun OZN, iar pietricelele nu le aruncau extratereştrii. Albert l-a văzut în stradă pe prietenul său Danny. Care îi făcea semne să coboare. Albert s-a îmbrăcat şi a coborît.
Conversaţia care urmează a avut loc în 1974, în august. Cînd Danny şi Albert aveau amîndoi în jur de treizeci şi cinci de ani.
‒ Danny, ce s-a întîmplat?, a întrebat Albert mirat.
‒ Albert, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Ceva ce ne priveşte pe toţi. Nu mai pot să dorm. Trebuie să-ţi spun ce am pe suflet. Ascultă-mă pînă la capăt.
‒ Sigur, Danny, hai pe terasă, a spus Albert, punem ceainicul pe foc şi bem un ceai. Sau o cafea. Şi s-au dus pe terasă. Şi acolo, pe terasă, Danny a dat glas unui monolog înflăcărat:
A spus aşa:
‒ Albert, tu şi cu mine suntem prieteni. Tu eşti cel mai bun prieten al meu. Nu am pe nimeni mai aproapiat, înafară de Sandra. Vreau să-ţi mărturisesc ceva. Dar te implor să mă asculţi pînă la capăt şi să nu mă întrerupi. E foarte important să nu mă întrerupi şi să mă asculţi pînă la capăt, n-o să vorbesc mult. Deci, fii atent. Ştii cît de mult îmi iubesc soţia, pe Sandra. Da, ştii, şi e adevărat. O iubesc mai mult decît oricine pe lume, ca să fiu sincer, o iubesc mai mult decît pe copii. Sandra nu mi-e doar soţie, mi-e şi prietenă. Şi o iubesc nu doar ca pe mama copiilor mei, şi nu doar ca pe o prietenă, dar şi ca pe o femeie frumoasă. Poţi să spui că Sandra nu e o femeie foarte frumoasă?
Albert a vrut să spună ceva, dar Danny nu l-a lăsat să deschidă gura, şi a continuat.
‒ Sandra e o femeie foarte frumoasă. Sunt fermecat de ea de cînd mă ştiu. Nu m-am săturat niciodată de frumuseţea ei. Nu m-am obişnuit niciodată cu frumuseţea ei. În fiecare zi o privesc şi mă reîndrăgostesc de ea, iar şi iar, ca un puştan. O iubesc pe Sandra, şi sunt fericit să trăiesc cu ea. Ne e foarte bine în pat. Sunt absolut satisfăcut. Sandra e idealul meu. Vreau să trăiesc cu ea pînă la moarte. N-am înşelat-o niciodată şi nici n-am de gînd. Visul meu e să trăiesc cu ea pînă la adînci bătrîneţi şi, murind, s-o prind de mînă şi să-i spun cele mai importante, cele mai sincere, şi cele mai emoţionante cuvinte pe care mi le voi găsi în suflet.
‒ Dar de ce crezi c-o să mori tu primul?, reuşi să întrebe Albert.
‒ Nu cred. Doar visez. Adică nu visez să mor primul, ci să am posibilitatea să-i spun Sandrei, la sfîrşitul vieţii, cuvintele alea. Dar nu despre asta-i vorba. Albert, îţi repet: o iubesc pe Sandra cu o dragoste cît se poate de reală, de autentică, de frumoasă… dar… mă înnebuneşte atracţia sexuală pe care o simt faţă de soţia ta, Margaret. Aproape în fiecare noapte visez că fac sex cu soţia ta. Şi n-am ce-i face. E peste puterile mele. Cînd o văd, mă dă peste cap. Mă ia cu ameţeli, îmi clănţăne dinţii… Şi aşa a fost de la început, de cînd am văzut-o prima dată, dar atunci am crezut c-o să pot, c-o să fac faţă, pe urmă a apărut Sandra, şi a fost o vreme cînd am reuşit să nu mă mai gîndesc la soţia ta. Dar, de curînd, iar! Şi mai ales acum, vara, cînd femeile umblă în rochiţele astea… Albert, nu ştiu ce-o fi asta, dar nu poate fi o simplă atracţie. Înţelegi, mă culc cu gîndul ea, o visez, mă trezesc cu gîndul la ea, ba chiar, iartă-mă, cînd fac dragoste cu Sandra, încerc să nu, încerc să nu mă gîndesc, dar mă gîndesc. La Margaret. Pur şi simplu îmi ies din minţi. Nu mai pot s-o aud, nu mai pot să mă aflu în preajma ei. Nu mai pot să-i văd mîinile, nu mai pot să văd ce persoană minunată, şi bună, şi deşteaptă e. Ce formidabil simţ al umorului are. Cînd e aproape, văd lumea altfel: Doamne, ce fericire că există o femeie ca ea! Datorită ei, lumea nu e absurdă. Lumea are un sens, şi sensul ăsta e chiar ea, zîmbetul ei, felul ei de-a fi. O singură privire de-a ei umple lumea de sens şi de frumuseţe. Dacă există ea înseamnă că există frumuseţe, şi dacă există frumuseţe înseamnă că viaţa are sens. Iată, prietene, ce gînduri mă copleşesc. Şi-ţi mărturisesc că mă simt groaznic de obosit din cauza lor. Ce-i asta? Albert, spune-mi tu, ce-i asta?
‒ Asta e dragoste, prietene, i-a răspuns Albert, liniştit.
Şi la auzul acestui răspuns, Danny s-a prăbuşit pur şi simplu pe podea, s-a ghemuit, şi a izbucnit în plîns ca un copil.
‒ Dar o iubesc pe soţia mea, pe Sandra, bolborosea Danny, asta nu poate fi dragoste, dragostea nu poate fi decît reciprocă.
‒ O iubeşti pe Margaret, a spus Albert, cine ştie de ce la fel de calm.
‒ Ba nu, nu vreau, nu vreau, e greşit, e greşit, a bîiguit mai departe Danny.
Dar după un timp, a reuşit să se liniştească. S-a ridicat şi s-a aşezat pe scaun, şi-a băut un pic de ceai fierbinte. Iar Albert i-a spus aşa, în continuare foarte, foarte calm:
‒ Danny, o iubeşti pe Margaret. Tot cîte le-ai descris, sentimentele şi senzaţiile care te încearcă, nu sunt altceva decît simptomele clare ale dragostei. Prietene, o iubeşti pe Margaret, fără îndoială.
‒ Iar eu îţi spun că o iubesc şi că vreau s-o iubesc pe Sandra. Uite, de exemplu, dacă ar trebui acum să aleg între ele, iartă-mă, Albert, că…
‒ Nu-i nimic, nu-i nimic, prietene, i-a răspuns Albert.
‒ Ca exemplu zic, a continuat Danny, deci dacă ar trebui să aleg, îţi jur că nu m-aş îndoi nicio secundă: aş alege-o pe Sandra. Nu vreau să trăiesc cu Margaret. Trăiesc cu Sandra şi mi-e foarte bine. Foarte, foarte bine. Şi nu cred că Margaret e mai atrăgătoare sau mai frumoasă. O iubesc pe Sandra, nu pe Margaret. Dar de ce nu mai sunt om cînd mă gîndesc doar la soţia ta, nu ştiu.
‒ Ştiu eu, i-a răspuns Albert, dar de fapt ştii şi singur, prietene. Nu te mai minţi, mai ales că de cînd te cunosc, nu-mi amintesc să te fi auzit minţind vreodată.
‒ Şi-atunci ce e dragostea?, a întrebat Danny cu foarte, foarte multă candoare.
‒ Dragostea e exact ce simţi tu cînd o vezi pe nevastă-mea, i-a răspuns Albert cu foarte, foarte multă înţelepciune.
Scena părea un dialog tată-fiu. Danny părea un puber venit la înţeleptul său părinte să afle ce e dragostea. Iar Albert părea părintele înţelept şi calm care ştie că vine o vreme cînd dragostea ciocăneşte în inimile tinere. Aşa părea scena: după vechea tradiţie a familiei, tatăl îi lămureşte pentru prima oară fiului „de ce”-urile dragostei.
‒ Şi-atunci cum se cheamă ce simt pentru Sandra?
‒ Se cheamă că trăieşti bine cu ea, Danny. Şi atît.

(…)

PRIMA FEMEIE. A venit timpul să povestim şi cum s-au sfîrşit toate astea.
PRIMUL BĂRBAT. În „s-au sfîrşit toate astea” avem în vedere toate sensurile termenului „sfîrşit”.
PRIMA FEMEIE. Da. Iată cum a murit Sandra. A murit astfel. După ce Margaret i-a spus soţului ei, Albert, că toată viaţa l-a înşelat cu prietenul lui cel mai bun, cu Danny, şi v-aduceţi aminte că de fapt n-a fost aşa, că fusese o glumă, fiindcă Margaret era o femeie cu… Aşa. Spusele lui Margaret cum că ea şi Danny ar fi fost iubiţi au avut un efect ciudat asupra lui Albert. Nu s-a necăjit deloc deloc din pricina faptului că femeia cu care trăise cincizeci şi patru de ani, îl înşelase toată viaţa. Din contră, Albert s-a bucurat de cele aflate, convingîndu-se astfel definitiv şi irevocabil că dragostea nu poate fi decît reciprocă. Drept urmare, s-a hotărît să plece chiar în clipa aceea la Sandra ca să apuce să-i spună, înainte ca ea să moară, că greşea, că părerea ei despre dragoste, că poate fi şi nereciprocă, e greşită, că el, Albert, a iubit-o întodeauna, şi asta însemna că dragostea lor fusese reciprocă. Că dragostea adevărată nu poate fi decît reciprocă. Vroia ca Sandra să moară ştiind asta, era important. Şi a plecat spre ea, şi a găsit-o încă în viaţă, şi i-a spus că o iubeşte, şi că a iubit-o mereu, ba mai mult, ca să fie mai convingător, i-a povestit şi despre Danny şi Margaret. Aşa că Sandra a aflat, înainte să moară, că Danny a înşelat-o toată viaţa, şi că toate cuvintele emoţionante pe care i le spusese înainte să moară fuseseră o minciună. Şi s-a gîndit că de fapt Danny n-a fost un om care n-a minţit niciodată. Şi că povestea lui cu extratereştrii fusese o invenţie. Şi cu gîndurile astea a murit.
A DOUA FEMEIE. Iată cum a murit Margaret. Vă amintiţi că Albert a părăsit-o brusc pentru a apuca s-o vadă pe Sandra înainte de moarte, ca să-i împărtăşească tot felul de lucruri. După ce Albert a plecat de la Sandra cu sentimentul datoriei împlinite, s-a întors acasă. Când a ajuns, a simţit nevoia să stea puţin pe terasă. S-a aşezat în fotoliul de nuiele, şi a stat acolo o vreme. Cum stătea acolo, în fotoliul de nuiele, şi-a adus aminte că, demult, cu aproape cincizeci de ani în urmă, pe terasa asta, Danny i-a povestit despre dragostea lui pentru Margaret. Şi Albert şi-a dat seama că, uite, Danny îl minţise de fapt, îl minţise toată viaţa. Pentru că Danny fusese iubitul soţiei lui. Asta fiindcă Albert încă nu ştia că Margaret glumise, credea că între Danny şi Margaret existase o relaţie. Şi cu toate astea, cine ştie de ce, Albert nu s-a supărat pe Danny. Mai mult decît atît, Albert şi-a imaginat cît de greu trebuie să le fi fost celor doi să-şi ascundă dragostea, şi-a imaginat cîte avuseseră de suferit din cauza asta. Albert era un om bun, foarte bun. Stătea pe terasă în fotoliul de nuiele şi-i veneau în minte cuvintele lui Danny de acum cincizeci de ani. Şi-a amintit cum vorbise despre Margaret. Şi şi-a amintit-o pe Margaret. Şi-a amintit ce femeie frumoasă fusese. Şi-a amintit-o tînără, şi-a amintit gesturile şi mersul ei. Buzele ei. Răsuflarea ei. Şi-a corpul ei, silueta ei, şi-a amintit toate formele şi toate curbele ei. Şi-a amintit tandreţea ei. Spiritul ei. Ce fiinţă bună, şi deşteaptă, şi delicată era. Cînd intra undeva, totul se lumina de frumuseţea ei. O prezenţă nesofisticată: nu flirta, vorbea cu simplitate şi te privea drept în ochi. E-adevărat că avea limba ascuţită, îi plăcea să te ia peste picior, dar o făcea cu tandreţe, fiindcă iubea oamenii. Şi Albert s-a gîndit ce noroc formidabil avusese cu soţia lui, şi cît de bine e că el şi Margaret sunt împreună, şi cît de minunat e să se întoarcă acasă, şi s-o îmbrăţişeze,şi să-şi lipească obrazul de al ei… Şi, brusc, Albert a sărit din fotoliul de nuiele, străfulgerat de un gînd. De unde gînd care suna aşa: „Doamne, ce-am făcut, de fapt o iubesc!” Şi a înţeles că dragostea asta subită a lui pentru Sandra era doar un puseu romantic ridicol, ridicol ca o erupţie acneică pe faţa unui octogenar. Trăise cincizeci şi patru de ani cu Margaret, şi fusese fericit! Asta şi e dragostea! O iubise întotdeauna! Pe Margaret! Pe mama copiilor lui! O fiinţă minunată! O femeie extraordinară! Asta e dragostea! Ce altceva să fie?!
‒ O iubesc, a strigat Albert.
Înţelesese că vorbele Sandrei treziseră în el un romantism în hibernare, treziseră în el tinereţea. Şi tinereţea îi invadase inima, inima lui senilă, ca o injecţie cu adrenalină. Dar bineînţeles că n-o iubise niciodată pe Sandra, nici măcar cînd plînsese din cauza melcilor, Sandra adică. N-o iubise. Poate că-i plăcuse uneori, dar doar pe Margaret o iubise! Ăsta-i adevărul adevărat!
‒ Ce faci tu aici, moş băşinos ce eşti?!, a exclamat Albert. Margaret, te iubesc!
Şi s-a năpustit în casă, s-o îmbrăţişeze pe Margaret, să-i cadă în genunchi, şi să-i mărturisească tot. Dar, brusc, un gînd l-a ţintuit locului: asta înseamnă că dragostea poate fi şi nereciprocă? Căci Margaret îl iubise pe Danny…
‒ Dar eu o iubesc pe ea, a strigat Albert, eu pe ea o iubesc, a strigat Albert, pe ea o iubesc, a strigat Albert, să le ia dracu’ de teorii, pe tine te iubesc, a strigat Albert din tot sufletul.
‒ Margaret, te iubesc, a strigat Albert din pragul, şi-a intrat.
Pauză scurtă.
Uşa dormitorului lor era închisă. Şi de uşă era prins cu piuneze un bileţel. Pe care stătea scris, cu creionul: „Iubitule, înainte să intri, să ştii că m-am spînzurat. Margaret”.
Şi Albert a deschis uşa dormitorului. Şi-acolo, de o frînghie, atîrna Margaret. Moartă.
Pauză.

(…)

AL DOILEA BĂRBAT. A mai rămas să aflăm cum a murit Albert. După moartea lui Margaret, Albert a mai trăit zece ani. A murit la nouăzeci şi patru de ani. Şi-a murit aşa. Într-o seară stătea pe terasă în fotoliul de nuiele. Era deja întuneric şi privea stelele. Vedea prost din cauza vîrstei, şi cerul înstelat părea un terci albastru-sclipitor. Şi cum stătea aşa cu ochii la terciul ăsta albastru-sclipitor, i-a venit în minte, fraza lui Margaret despre faptul că trebuie totuşi să existe o constantă în universul ăsta schimbător. Albert a repetat de cîteva ori fraza asta, cu voce tare, ca şi cum s-ar fi adresat însuşi universului etalat în faţa lui sub formă de terci albastru-sclipitor.
‒ Trebuie totuşi să existe o constantă în universul ăsta schimbător?, s-a adresat Albert universului. Şi-n clipa aceea inima i s-a oprit. Aşa a murit Albert.
A DOUA FEMEIE. Şi aşa s-au sfîrşit toate.
PRIMA FEMEIE. La revedere.
Bărbaţii şi femeile se ridică şi ies din scenă.
CORTINA

(c) Toate drepturile asupra versiunii în limba română rezervate

Dacă doriți să primiți textul integral în vederea montării, scrieți la adresa bogdan_budes@yahoo.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading ILUZII de Ivan Vîrîpaev at o umbrelă.

meta

%d bloggers like this: