O epistolă nimănui

October 22, 2014 § Leave a comment

Am citit și eu, firește, textul – sub formă de epistolă – al lui Gabriel Liiceanu adresat premierului țării noastre. “Admirabil”, “încîntător”, “strălucit” – zeci de comentarii laudative au însoțit distribuirea acestuia în spațiul virtual. Și, desigur, pe bună dreptate. Textul este și admirabil, și încîntător, și strălucit.

Doar că…

În anul al treilea de facultate, Gabriel Liiceanu ne-a ținut un curs dedicat lui Constantin Noica, iar examenul de final de an a constat într-un eseu pe o temă dată. După o săptămînă, Gabriel Liiceanu a venit cu notele. A început să le anunțe, comentînd fiecare lucrare în parte, pornind de la notele mici. Primei lucrări i-a acordat o atenție specială. Îmi amintesc cum și-a trecut privirea peste noi, studenții aflați în amfiteatru, căutînd pe cineva sau alegîndu-și cuvintele. În cele din urmă, a rostit numele autorului lucrării notate cu cea mai mică notă, l-a rugat să se ridice în picioare, și, după o pauză în care se simțea cît de greu îi vine să spună ceva, a zis (redau aproape textual): “Mărturisesc că citindu-vă lucrarea am fost tentat să vă sun părinții.” După care a urmat o analiză a lucrării, însoțită de redarea unor fragmente pentru exemplificare. Nu mai știu cine era colegul acela, dar mi-a rămas senzația – ascultînd pasajele citite cu voce de tare – că ori era complet tîmpit, ori intenționase să-și bată joc apăsat și demonstrativ.

“Mărturisesc că citindu-vă lucrarea am fost tentat să vă sun părinții.” Apelul la părinți e forma maximă pe care o ia pierderea răbdării în fața comportamentul scăpat din frîu al unui elev sau student. “Mîine să vii cu părinții la școală” era (și este, presupun) tot ce mai poate spune un profesor depășit de purtarea unui “element” incontrolabil, e dovada unei exasperări care s-ar traduce astfel: cu tine nu se mai poate face nimic, orice efort e în zadar, apelăm la cei care te-au făcut, ai, probabil, un “defect de fabricație”. Textul lui Gabriel Liiceanu este pasul imediat anterior acestei soluții de urgență: destinatarului scrisorii mai rămîne să “i se cheme părinții la școală”.

Oricine a sunat măcar o dată la o ușă dincolo de care nu a răspuns nimeni. Oricine a stat degeaba în fața unei uși închise. Și nu pentru că dincolo de ușă nu suntem doriți. Nu. Pur și simplu, dincolo de ușă nu e nimeni. “Nimeni nu (mai) locuiește aici.” De aceea, cred că textul lui Gabriel Liiceanu e ca mărgăritarele aruncate porcilor: în adresant nu mai locuiește nimeni. Destinatarul e o fostă locuință la ușa căreia batem degeaba, o locuință devenită – Dumnezeu știe cum și de ce – un spațiu pustiu, o pîrloagă abandonată și cotropită de buruieni. Cutia poștală e roasă de mult de rugină, iar epistola e trimisă nimănui.

Advertisements

Pesimism

October 13, 2014 § Leave a comment

Cred că ne facem mari iluzii dacă ne imaginăm că proștii care votează cu Ponta și iresponsabilii care se poartă virgini pe deasupra “băltoacei politice” vor exclama, după ce ne vom instala pentru cinci ani în miezul catastrofei, “Doamne, ce-am făcut?!”

Nu. În virtutea “democrației”, proștii vor continua să fie proști, iar iresponsabilii cu ceva scăpărări de neuroni își vor găsi justificări contorsionate care să le adoarmă rapid scurtele convulsii cu aer de remușcări.

Azi, la piață, am coborît “în popor”. Noi, aici, în lumea care nu degeaba se cheamă “virtuală”, rîdem, glumim, ne ungem unii pe alții cu laude și ciocnim pahare imaginare la zaiafetul miștourilor anti-Ponta. Ei, acolo, habar n-au de noi. Colcăie mulți și proști – nici nu mai contează cauzele, de ce sunt mulți, de ce sunt proști.

Cred că e bine să ne pregătim catacombele pentru retragere. Să ne pregătim ca să nu cădem prea de sus. De la înălțimea iluziilor că proștii și iresponsabilii se vor trezi în al doisprezecelea ceas. Nu se vor trezi.

Un început și mai multe posibile continuări

October 13, 2014 § Leave a comment

Un bărbat și o femeie, în pat. Fereastra e deschisă. E dimineață. Femeia, CORINA, e acoperită pe trei sferturi cu cearșaful alb, mototolit, e brunetă, părul lung, ondulat, împrăștiat pe cearșaful alb. Probabil că doarme încă. Bărbatul, MATEI, stă pe marginea patului, cu capul în mîini; mișcă la intervale regulate din degetele picioarelor goale ca și cum ar vrea să îndepărteze firicele de praf. Bărbatul e îmbrăcat într-un tricou și chiloți. E bine făcut, poate cu un pic de burtă, dar nu respingător. În jur de patruzeci de ani. Pe noptieră e un telefon, un pahar cu apă plin pe jumătate. Deasupra patului e un tablou cu un peisaj: o casă îndepărtată la care duce un drum șerpuit. Doi copaci scheletici de o parte și de alta a drumului. În tablou e toamnă. Afară e primăvară. Încăperea e la un etaj înalt, suficient pentru ca de la ferestră să se vadă coroanele copacilor de dedesubt. În cameră e o mochetă verde care se oprește la marginea patului. O geantă mică de voiaj e pe jos, deschisă de tot. O cutie ca de medicamente deschisă pe măsuța de sticlă dintre cele două fotolii simple, învelite în pînză portocalie, lipite de peretele din fața patului. Pe unul dintre fotolii sunt aruncate, în dezordine, haine.
Pereții camerei sunt albi. Nimic pe ei, în afară de tabloul de deasupra patului. Perdelele sunt trase, fereastra e deschisă. Se aude ciripit de păsărele. Deodată, sună alarma telefonului de pe noptieră. MATEI se repede la telefon și o închide. CORINA mormăie ceva în somn.

MATEI. (în șoaptă, blînd) Iartă-mă, am uitat de alarmă. Te-am trezit.
CORINA. (somnoroasă) Cît e ceasul?
MATEI. Șapte.
CORINA. (mijește ochii, îl privește) Te-ai trezit de mult?
MATEI. Nu. Doar ce.
Pauză.
CORINA. (se alintă) Hai la loc.
MATEI. (după o clipă) Da, da. Vin. (se bagă lîngă ea sub cearșaf; o ia în brațe.)
Pauză.
CORINA. Ai închis-o? O să sune din nou.
MATEI. Da.
Pauză.
CORINA. De ce-ai pus alarma așa devreme?
MATEI. La ora asta mă trezesc de obicei.
CORINA. Și duminica?
MATEI. Nu.
CORINA. E duminică, nu?
MATEI. Da.
CORINA. Și de ce-ai pus alarma să sune așa devreme?
MATEI. Hai să dormim. Am închis-o.
Pauză.
CORINA. S-a întîmplat ceva?
Pauză.
CORINA. (se ridică într-un cot, se apleacă spre, el are ochii închiși) S-a întîmplat ceva?
El dă din cap că “nu”.
Pauză.
CORINA. De ce-ai pus alarma la șapte? Duminică.
Pauză lungă.
MATEI. (răspunde fără să deschidă ochii) Azi nu pot să stau mult.
CORINA. Acum îmi spui?
El tace.
CORINA. De ce nu mi-ai spus aseară?
El tace în continuare.
CORINA. Unde te duci?
MATEI. Hai nu acum. Nu plec imediat.
CORINA. Trebuia să stăm toată ziua. Cînd pleci?
MATEI. La cinci trebuie să fiu în oraș.
El vrea s-o ia în brațe, ea se ferește, se învelește singură în cearșaf și se trage pe marginea patului.
Pauză lungă.

CORINA. (cu spatele la el) Ce s-a întîmplat?
MATEI. Nimic. Am uitat să scot alarma.
CORINA. Era activată.
MATEI. Da. Sună mereu la aceeași oră.
CORINA. Și duminica?
Pauză.
MATEI. Faci tu cafea?
Ea se ridică fără să răspundă și intră în baie. El rămîne nemișcat pe pat. Îi sună telefonul. El se repede și apăsă precipitat pe butoane. Soneria se oprește. Reintră CORINA.
CORINA. Cine era?
El nu răspunde. Ea începe să se îmbrace.
MATEI. Ce faci?
Ea nu răspunde. Se îmbracă în continuare.
MATEI. Corina, mai avem…
CORINA. “Mai avem”? Nu pui alarma?
MATEI. Nu poți să faci o scenă pentru că mi-a sunat alarma la telefon.
CORINA. Nu, nu fac o scenă pentru că ți-a sunat alarma la telefon. Fac o scenă pentru că e duminică dimineață și ți-a sunat alarma la telefon.
MATEI. Îmi pare rău.
Ea continuă să se îmbrace.

Neamțul și “iepuroaica”

October 8, 2014 § Leave a comment

Comentariul Gabrielei V. Firea la adresa lui Iohannis m-a lăsat fără cuvinte. Încerc de jumătate de zi să scot din mine greața stîrnită de femeia asta. Scopul comentariului ei nu a fost acela de a empatiza cu, poate, o dramă a lui Iohannis, de a deplînge poate o situație complicată, o realitate intimă, și poate dureroasă, a familiei Iohannis. Nu. Ea a vrut să lovească jos, cu dorința de a umili, de a înjosi pe contracandidatul faraonului obraznic și plagiator.

Îmi mai rămîne doar să cred că nașterea unui copil nu schimbă pe toată lumea. Sau, nu le schimbă pe toate femeile. Unele rămîn ce-au fost și înainte: țoape de mahala, mîrlance care își ascund duhoarea caracterului sub tone de parfum de firmă.

În fond, o dată ce-a rămas “grea” și vaca fată un vițel sau o vițică.
Cred că ar trebui reevaluată “mistica mamei”.
Nici vaca, nici scroafa nu sunt mai puțin mame decît “iepuroaica” Firea.

P.S. Pe “pupăza din tei” n-a deranjat-o lipsa de “productivitate” a lui Ion Iliescu. Redau aici atacul mizerabil al “doamnei” G. V. Firea. Nu mă mai chinui să pun diacritice infecției ăsteia (am luat-o cu copy/paste așa cum iei un găinaț de pe haină, cu un bețișor, atent să nu te murdărești):

“Din punctul meu de vedere a fi un bun familist inseamna nu doar a fi casatorit, ci si a avea copii. Eu insami, daca Dumnezeu nu ma ajuta sa am doi copii si acum sa fiu din nou insarcinata, va spun sincer ca as fi infiat, pentru ca eu nu concep viata fara copii.
Nu esti un om complet fara sa cresti un copil si consider ca, mai ales, acea afirmatie pe care poate a facut-o (sa spunem din greseala, dar ea ramane in spatiul public) si anume ca neinvestind in educatia copiilor a investit in imobiliare, domnul Iohannis practic a spus ceea ce gandea, ca intr-un fel pune mai mult pret pe investitia in imobiliare, decat in educatia copiilor”

Despre pasiune și ambiție

October 7, 2014 § 1 Comment

Există o mare diferență între ambiție și pasiune. Ambiția și pasiunea sunt două motoare foarte puternice, te propulsează și te mențin constant în mișcare. De aici vine și confundarea lor. Personal, cred că ambiția e o pasiune lipsită de conținut.

Atît pasiunea cît și ambiția conduc la formarea unui set de abilități concretizate într-o anume virtuozitate. Vezi că omul e preocupat, se agită, ceva îl “mișcă”, e mereu în mișcare.

Cum deosebim pe cel pasionat de cel (doar) ambițios? Dincolo de diagnostice relativ teoretice de genul “ambițiosul e centrat pe sine, iar pasionatul e generos, întors spre ceilalți”?

Cred că există un indicator măsurabil a ceea ce face pe cineva să execute cu virtuozitate ceva, un indicator care ne spune ce îl mînă, pasiunea sau ambiția: capacitatea de a emoționa. Ambițiosul te uimește, pasionatul te emoționează. Cum deosebim uimirea de emoție? Cînd îl veți (sau o veți) întîlni pe omul capabil să vă emoționeze, veți ști. Ambițiosul vă va lua ochii pe moment, dar veți rămîne cu golul imens pe care îl stîrnește lipsa pasiunii. Credeți-mă, undeva acolo, în adîncul sufletului, veți ști.

Bibliografie alternativă Radu Beligan (via contributors.ro și Humanitas)

October 6, 2014 § 3 Comments

Iată o listă de lectură obligatorie pentru vedetuțele Iepocii de Aur care s-au încordat deunăzi spre a ieși din uitare și din sosul îndoielnic al emisiunilor de varietăți de azi. Să pună mîna să citească, să conspecteze, să memoreze, să iasă la tablă și apoi să se apuce să redacteze cu mînie și entuziasm proletare de “Album duminical” și “Antena vă aparține” (ce coincidență grotescă!) scrisori de protest. Cum s-a trezit protestul în moși și babe care toată tinerețea au supt sucul chermezelor estivale, atîrnați etern la Țîța Șușei ridicate la rang de artă!

“Radu Beligan nu scăpase nici un prilej (existau cu mult mai multe decât Congresele Partidului; mai erau plenarele, congresele pentru educație socialistă, aniversările, volumele de omagii…) pentru a-i linguși, cu un ton „proaspăt” și cu o autenticitate bine jucată, pe Nicolae și pe Elena.” (Gabriel Liiceanu pentru contributors.ro în “Mercenarii conștiinței (2). Cazul Radu Beligan”) – vezi tot textul, aici: http://www.contributors.ro/cultura/mercenarii-conștiinței-2-cazul-radu-beligan/

Bibliografie Radu Beligan (vezi Dan Taloș & Nicolae Merișanu, Antologia rușinii după Virgil Ierunca, Humanitas, București, 2009)

#1 „Sunt o natură iremediabil optimistă. Optimismul meu e întărit, în primul rând, de propunerile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, profund constructive şi binevenite, apte să propulseze puternic viaţa noastră teatrală, şi în al doilea rând, de faptul că există o asemenea cantitate de talente în domeniul nostru de activitate. Am convingerea că aceste măsuri înţelepte, îndrumând aceste talente, credincioase politicii partidului şi statului nostru, vor duce la o şi mai mare înflorire a artei scenice româneşti.“ (Teatrul, august 1971)

#2 „În domeniul culturii, contribuţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu este substanţială şi se leagă direct cu cele mai solide înfăptuiri, de un întreg spirit creator, ale cărui baze le‑a pus şi a cărui dezvoltare ascendentă o urmăreşte îndeaproape ca pe una dintre trăsăturile esenţiale ale politicii culturale a partidului nostru. Trei dintre direcţiile acestei acţiuni de stimulare a spiritului creator se cer în mod deosebit subliniate cu recunoştinţă. Este mai întâi imboldul dat artei noastre de a se întemeia statornic, neabătut pe valorile unei conştiinţe socialiste care socoteşte omul ca esenţă şi valoare supremă a vieţii. Este apoi impulsul dat artei de a situa în centrul ei nu un erou pasiv, stăpânit de împrejurări, ci de o voinţă de a se realiza uman şi pentru oameni, în atmosfera unei înalte şi vibrante tensiuni morale. Şi este, de asemenea, avântul imprimat atât de necesarului proces permanent de primenire interioară a culturii, prin intensificarea cunoaşterii propriei noastre arte şi a artei tuturor celorlalte popoare în evoluţia lor. […]“ (Scînteia, 27 ianuarie 1973)

#3 „Alegându‑l să‑i conducă destinele, poporul a ales pe cel mai bun fiu al său, călăuză energică şi inspirată, luminată de ceea ce e mai înălţător în trecutul naţional şi însufleţită de hotărârea de a merge neabătut spre o lume care să fie opera justiţiei sociale, a faptei constructive, a prieteniei şi a înfrăţirii între toate popoarele. Nicolae Ceauşescu reprezintă ceea ce e mai bun în noi, iar această aniversare este o mare sărbătoare a întregului popor.“ (nascut 1918) (Teatrul, ianuarie 1978)

#4 „Viziunea este a unui spirit superior călăuzit de dragoste şi grijă pentru artă. Iar această viziune o datorăm celui ce a îndrumat creaţia spre finalităţile ei fundamentale, astfel încât să‑şi dobândească întreaga iradiaţie şi nu numai odată să‑şi fructifice sorţii de a lumina la depărtări de locul şi momentul când s‑a zămislit. Acest mare prieten şi îndrumător al artei se numeşte Nicolae Ceauşescu.“
(„Mare prieten al artei“, Scînteia, 26 ianuarie 1984)

#5 „Dacă aş fi întrebat care sunt însemnele distinctive ale personalităţii tovarăşei Elena Ceauşescu, n‑aş ezita nici o clipă să afirm că ele se exprimă în devotamentul nemărginit pentru patrie şi pentru socialism şi în neclintita convingere că avutul ţării se întemeiază pe intensificarea şi extinderea gândirii ştiinţifice, a culturii şi a muncii în acte care au un maximum de finalitate practică, oferind facultăţilor superioare întrebuinţarea cea mai productivă şi bucuria cea mai deplină.“
(Buchet de purpură şi soare. Flori alese din creaţia închinată tovarăşei Elena Ceauşescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987)

#6 „Trăim o experienţă fascinantă, unul din acele timpuri înalte când omul îşi dă măsura şi mai mult decât măsura lui. Şi mă gândesc, fireşte, în primul rând la acel om exemplar la care ne gândim cu toţii: tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Cel care nu cunoaşte nevoia de repaus. Cel care se odihneşte de o muncă prin altă muncă. Cel care a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate. Cel ce poate fi văzut zilnic, uneori dis‑de‑dimineaţă, pe unul din nenumăratele şantiere ale patriei. Cel care ascultă respiraţia ţării şi care, de peste cinci decenii şi jumătate, îşi dăruieşte fiecare clipă pentru măreţia de azi şi pentru măreţia de mâine a României. Cel care transformă sub ochii noştri, ca un demiurg, un oraş cu uliţe chinuite şi întortocheate într‑o cetate cu bulevarde ample, cu linii de metrou şi cu o Dâmboviţă care abia acum are, vorba cântecului, apă dulce.“
(„Cuvântare la Congresul al III‑lea al Educaţiei şi culturii socialiste“, Scînteia, 19 august 1987)

#7 „Opera revoluţionară pe care o făurim poartă, de aceea, pecetea inconfundabilă a personalităţii secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, al cărui impunător prestigiu pe meridianele lumii constituie garanţia sigură a ridicării României pe noi trepte de progres şi civilizaţie, căruia în această zi aniversară îi aducem alesul şi înflăcăratul nostru omagiu.“ („Ampla construcţie“, Scînteia, 26 ianuarie 1989)

Prostul e priapic

October 4, 2014 § Leave a comment

Sunt în continuare marcat de mici realități care s-au format în jurul apariției articolului din adevărul.ro despre inexistența lui Isus. Nu tema în sine mă preocupă acum (existența sau inexistența omului istoric Isus) – e suficient să creditezi comunitatea savanților cu reputație ca să-ți dai seama că Michael Paulkovich e un impostor cocoțat pe valul anticlerical, atireligios etc care funcționează pe principiul “du-te vino”.

Despre tema în sine au scris mulți. Unul dintre savanții de vîrf în domeniul studiilor biblice, Bart D. Ehrman, expert în Noul Testament etc. (aici, o bio-bibliografie mai detaliată: http://en.wikipedia.org/wiki/Bart_D._Ehrman) a scris anul trecut o carte “Did Jesus Exist?” (http://www.amazon.com/Did-Jesus-Exist-Historical-Argument/dp/0062206443) în care enumeră dovezile istorice în favoarea existenței reale a omului Isus. Potrivit lui Ehrman, toți experții, indiferent dacă sunt sau nu credincioși, sunt siguri că omul Isus a existat.

“Micile realități” sunt însă reacțiile comentatorilor. Am citit comentarii pe tema cărții pretinsului cercetător Paulkovich în trei locuri: sub link-ul postat de adevărul.ro pe facebook, sub chiar articolul publicat pe adevărul.ro (aici: http://adevarul.ro/cultura/istorie/iisus-nu-existat-niciodata-afirma-cercetator-analizat-126-texte-istorice-1_542d5b1a0d133766a89bc755/index.html), și în continuarea unei scrisori deschise scrise de un istoric, Steven Bollinger, și care pot fi citite aici: (http://thewrongmonkey.blogspot.ro/2014/09/an-open-letter-to-michael-paulkovich.html).

Iată un comentariu (99% din comentarii sunt scrise în aceeași “tonalitate”) la scrisoarea deschisă adresată lui Paulkovich:

“I suspect that in most of these 126 cases, when Paulkovich says he’s “studied” a writer, it means he’s read a mention of that writer in the work of someone like Gellius, or Dio Cassius, or on a website like jesuneverexisted.com. (Where such an assertion would actually fly, as long as it’s accompanied by a claim that proof has been found that Jeebus never existed.)
When a serious scholar reads a chapter of Gellius in which a dozen people are quoted, he doesn’t claim to have “studied the works of a dozen ancient authors.” He says he’s read a chapter of Gellius.
Naturally, no serious scholar in Classics or Biblical studies or ancient history is going to mistake Paulkovich for a serious scholar. The annoying thing is wondering how many lay people, or serious biologists like Dawkins or PZ Meyers, will.” (Steven Bollinger)

Și încă unul:
“As a non-Christian New Testament scholar, I was interested in Mr Paulkovich’s assertion that the Testimonium Flavianum had been “proven” to be a complete fake. I would ask – by disproved by whom? The vast majority of reputable scholars accept that the kernel of the Testimonium Flavianum is likely genuine.” (David Staveley)

Acum să vedem niște comentarii autohtone:

“Nici nu era nevoie de atita studiu ca sa-ti dai seama ca Isus asa cum este descris in biblie , nascut din fecioara , vindecator miraculos , sfatuitor si invatator , victima a unor stapini care erau prea putin interesati de prostiile insirate si l-au rastignit scurt , sa-si bage mintile in cap . Este de remarcat ca poate a existat vreun sef de banda infractionala cu numele Isus care reusind sa-si faca o gasca de vreo 12 insi bat tirgurile si satele vorbind prostii si traind pe spinarea altora . Nicaieri in biblie gasca nu face ceva productiv din care sa-si adune piinea zilnica . Nu ara , nu seamana , nu culeg nimic , nu pun mina pe nimic decit pe piinea pe care o capata si vinul pe care-l dau pe git . Dar asta era de domeniul ”’Politia va informeaza” la cazuri de parazitism social nu de descris in evanghelii .” (Radu Mircea)

“Astept pietrele ortodoxe aruncate cu atita gingasie de atletii credintei stramosesti sub forma de minusuri si comentarii indignate .” (Radu Mircea)

“Mirciulica, mai stiu cateva exemple de acest gen in istorie, iar pe patul de moarte au cerut sa vina preotul – Voltaire, unul dintre ei. Dar, cum esti liber sa crezi ce vrei, polemica e inutila.” (Marcus)

“De minunile care se petrec in spital nu zici nimic? Cati a salvat Arsenie si cati a salvat un medic mediocru? Cati sunt internati in spital si cati in casa Domnului? Unde iti tratezi ranile? La spital sau la biserica? ala sfant asta mana lui Dumnezeu? Dumnezeu lucreaza prin cei cu facultatea de medicina? daca ni ai facultate nu lucreaza? hai ca sunteti in cap la gandire, crestinismul= cretinism” (Eosfortly Robert)

“Iar cu băieţii ăştia care’l tratează pe Isus ca pe’un infractor de drept comun, explicaţia e ultra simplă: fac parte dintre mutanţii care’l au în inimă pe naşu, adică pe cel mai mare contrabandist ceauşist şi postceauşist.” (Ion Caraion)

Se vede diferența? Din comentariile alor noștri am luat “și”, “și”. Ideea e că nu au nicio legătură cu tema cărții. Nici măcar una!

Nu mă învăț minte. N-am învățat încă să nu mă mai minunez de fructele prostiei. Prostul e priapic. Perseverența lui e veșnic erectă. Important e să reușeti să-l identifici la vreme ca să nu te trezești violat.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for October, 2014 at o umbrelă.