O epistolă nimănui

October 22, 2014 § Leave a comment

Am citit și eu, firește, textul – sub formă de epistolă – al lui Gabriel Liiceanu adresat premierului țării noastre. “Admirabil”, “încîntător”, “strălucit” – zeci de comentarii laudative au însoțit distribuirea acestuia în spațiul virtual. Și, desigur, pe bună dreptate. Textul este și admirabil, și încîntător, și strălucit.

Doar că…

În anul al treilea de facultate, Gabriel Liiceanu ne-a ținut un curs dedicat lui Constantin Noica, iar examenul de final de an a constat într-un eseu pe o temă dată. După o săptămînă, Gabriel Liiceanu a venit cu notele. A început să le anunțe, comentînd fiecare lucrare în parte, pornind de la notele mici. Primei lucrări i-a acordat o atenție specială. Îmi amintesc cum și-a trecut privirea peste noi, studenții aflați în amfiteatru, căutînd pe cineva sau alegîndu-și cuvintele. În cele din urmă, a rostit numele autorului lucrării notate cu cea mai mică notă, l-a rugat să se ridice în picioare, și, după o pauză în care se simțea cît de greu îi vine să spună ceva, a zis (redau aproape textual): “Mărturisesc că citindu-vă lucrarea am fost tentat să vă sun părinții.” După care a urmat o analiză a lucrării, însoțită de redarea unor fragmente pentru exemplificare. Nu mai știu cine era colegul acela, dar mi-a rămas senzația – ascultînd pasajele citite cu voce de tare – că ori era complet tîmpit, ori intenționase să-și bată joc apăsat și demonstrativ.

“Mărturisesc că citindu-vă lucrarea am fost tentat să vă sun părinții.” Apelul la părinți e forma maximă pe care o ia pierderea răbdării în fața comportamentul scăpat din frîu al unui elev sau student. “Mîine să vii cu părinții la școală” era (și este, presupun) tot ce mai poate spune un profesor depășit de purtarea unui “element” incontrolabil, e dovada unei exasperări care s-ar traduce astfel: cu tine nu se mai poate face nimic, orice efort e în zadar, apelăm la cei care te-au făcut, ai, probabil, un “defect de fabricație”. Textul lui Gabriel Liiceanu este pasul imediat anterior acestei soluții de urgență: destinatarului scrisorii mai rămîne să “i se cheme părinții la școală”.

Oricine a sunat măcar o dată la o ușă dincolo de care nu a răspuns nimeni. Oricine a stat degeaba în fața unei uși închise. Și nu pentru că dincolo de ușă nu suntem doriți. Nu. Pur și simplu, dincolo de ușă nu e nimeni. “Nimeni nu (mai) locuiește aici.” De aceea, cred că textul lui Gabriel Liiceanu e ca mărgăritarele aruncate porcilor: în adresant nu mai locuiește nimeni. Destinatarul e o fostă locuință la ușa căreia batem degeaba, o locuință devenită – Dumnezeu știe cum și de ce – un spațiu pustiu, o pîrloagă abandonată și cotropită de buruieni. Cutia poștală e roasă de mult de rugină, iar epistola e trimisă nimănui.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading O epistolă nimănui at o umbrelă.

meta

%d bloggers like this: