O amintire stîrnită de Google

August 31, 2015 § Leave a comment

Mi-am amintit istoria asta în timp ce căutam ceva pe Google.

Mi-am amintit că prin clasa a IV-a învățătoarea a chemat-o pe mama la școală. Înainte să vină m-a întrebat dacă am făcut ceva. I-am răspuns că nu știu să fi făcut ceva pentru care să fie chemată la școală. S-a dus, a vorbit, nu-mi amintesc să-mi fi spus ceva după.

După mulți ani, am aflat. (Sau mi-o fi spus și atunci ceva, dar nu mai țin minte.) O chemase să o roage să nu mă mai chinuie. “Cum adică îl chinui?” presupun că a întrebat-o maică-mea. Învățătoarea i-a arătat atunci o compunere (temă pentru acasă) pe care o scrisesem despre căprioară. Cred că ni se ceruse să scriem ceva despre ce animal vrem noi. Începea așa: “Căprioara, capreolus capreolus, este un mamifer care trăiește în… face parte din familia… etc., etc.” După care urmau și contribuții personale întinse pe vreo cinci pagini. Nu mă pusese nimeni să caut în dicționar și în atlasul cu animale. Aveam probabil nevoie să știu ce e căprioara – iar capreolus capreolus avea un aer de o exactitate impresionantă – înainte de a mi-o imagina la marginea pădurii, pîndind speriată etc.

Întîmplarea asta a avut și un efect neplăcut asupra unui coleg. La o ședință cu părinții, învățătoarea m-a lăudat și a dat exemplul celor cinci pagini despre căprioară. După ședință, una dintre mame a cerut acasă caietul fiului, să vadă și ea ce scrisese el. Scrisese o jumătate de pagină despre pisică. “X cum a putut să scrie cinci pagini?” l-a întrebat maică-sa. “Mamă, eu nu-s ăla să trag cinci pagini de-o pisică!…” (Urmarea asta am aflat-o fiindcă mamele au vorbit la altă ședință cu părinții.)

Am senzația că apariția unui instrument ca Google nu a modificat fundamental paradigma curiozității.

Cred că asta am vrut să spun.

P.S. După ce am scris cam jumătate din textul de mai sus, mi-am dat seama că tinde să aibă un aer encomiastic. Dar n-am ce-i face; ăla am fost eu și asta e.

Advertisements

Stați liniștiți că plec de Mihail Jvanețki

August 30, 2015 § Leave a comment

Da, am părăsit-o fin’că nu mi-a lăsat o bucățică de tort.

Da! L-au mîncat pe tot și cînd am ajuns eu nu mai era niciun pic. Da! De-asta am părăsit-o. Aveți dreptate. Sunt un psihopat. Nu! Nu fin’că n-are pic de înțelegere în ochi cînd ești bolnav, ceri medicamentele și ți se răspunde: “Nu era nevoie să țipi. Nu era nevoie să urli… Nu era nevoie să… Nu era nevoie să… Nu era nevoie să…” Normal că nu era nevoie să.

O lună n-a fost nimic de mîncare în afară de ce-am adus eu. De ani de zile nu înțeleg pe ce se duc banii, și tot mai mulți.

Nimeni din casă nu muncește, în afară de mine, iar eu trebuie să muncesc tot mai mult, fără mîncare și să mă rog să mi se spele cîte ceva. Trebuie să țin minte găurile din ciorapi, fin’că “da’ de ce nu mi-ai spus?”, trebuie să-mi țin scrisorile sub cheie, carnețelele, fin’că mi se taie, mi se răzuie numele cunoscuților.

– De ce-ai urlat?! Acum, na, bolește. Și ce strigi acum după ajutor? Singur ești vinovat. Singur ești vinovat. Singur ești vinovat.

Da! Singur sunt vinovat. Trebuia să presimt în fata aia drăguță, blîndă, feminină, partenera de azi. Trebuia să mă aplec bine în față, să casc ochii și să presimt. De fiecare dată cînd mă întorc acasă – acasă nu-i acasă.

Plec fin’că nu mi-a lăsat o bucățică de tort. Și cînd întreb: “De ce strigi așa la maică-ta?” – “Tu ești vinovat. Tu m-ai făcut așa”.

Eu? Poate. Se prea poate. Eu nu pot să vorbesc în halul ăsta cu maică-mea. Nu pot să-mi bat joc de prietenii mei. Iar nenorociții pe care i-am cunoscut demult, tot așa erau și înainte de mine.

Da. Eu sunt vinovat. Și trebuie să plec fin’că din cauza mea copilul poate deveni isteric, mătușă-sa, nepoatele, toți vecinii. Vreau foarte tare să zic ceva urît despre mine. Dar întrebați-i pe ei. Tot ce veți auzi acolo despre mine va fi atît de urît că nu trebuie să mai am grijă cum să mă zugrăvesc.

M-am întors la perete.

M-am supărat… Și-am tăcut.

Și mă tot întrebau insisent, tare și întruna – că de ce tac. Nu cumva fin’că nu mi-au lăsat o bucățică de tort?

– Da?

– Da!

– Na! Uite cum ești. Acum am înțeles! Hai, dormi! Așa fel de om ești.

– Dorm. Așa fel de om sunt.

Unde să fugi de tine însuți? Cu mine nu se poate trăi. Nu suport să mi se bage lumea-n suflet și adesea vreau să fiu singur. Nu-mi place cînd mi se citesc scrisorile și mi se taie cîte ceva din ele. Nu pot trăi fără compasiune, fără ajutor. Nu vreau să alerg mai știu eu unde ca să vorbesc. Nu vreau să-mi caut mîncarea preferată acasă la mătușă-mea. Nu vreau ca atunci cînd apar să întrerupă brusc conversația la telefon.

– Stai. Nu mai pot vorbi, s-a întors.

Și nu am putere, tenacitate, să mă justific, să trag spuza pe turta mea, și să demonstrez mereu, să demonstrez, și să nu fiu crezut, că nu sunt vinovat de tot.

Da, cu mine e clar că nimeni nu poate trăi.

Și plec ca să rămîn singur.

De ce plec?

Fin’că nu mi-ai lăsat o bucățică de tort.

(traducerea mea, Bogdan Budeș)

Mansarda #2

August 28, 2015 § Leave a comment

O amintire cheamă pe altă…

Ultimul an de liceu am visat doar un lucru: cum voi da la Filozofie și voi locui la mansardă. Eram, firește, sub o puternică impresie: “Romanul adolescentului miop” al lui Eliade apăruse de curînd integral (inițial apăruse doar prima parte, “Gaudeamus”, ediția nouă cuprindea și episodul universitar “Mansarda”) și mi-a înfierbîntat imaginația: filozofie, mansardă, citit, scris; miop eram deja așa că jumătate din drum era parcursă…

După șase luni de stat la cămin (în “Leu”), am fost dus de o tînără pe care o meditam la franceză la niște prieteni de-ai ei; aceștia locuiau în mansarda blocului la parterul căruia se afla farmacia “Sala Palatului”, vizavi de Conservator. Am traversat Cișmigiul noaptea după o ninsoare care lăsase niște troiene de jumătate de metru…

A doua zi, sunam la ușa unui apartament din bloc în care locuia proprietara unei cămăruțe la mansardă de dimensiunile unui compartiment de tren. Din casă se auzea radioul – “România Actualități – dat la maximum. Fusesem prevenit că doamna apreciază punctualitatea și am așteptat să aud crainicul spunînd: “… a fost ora nouă.” Am sunat și am auzit aproape imediat: “Acum, acum!” Ușa a deschis-o o femeie cu părul alb, de statură medie, subțire; mi-a întins mîna și a spus (textual): “How British! Remy Oculeanu. Intră.” Negocierea n-a durat mult: nu plăteam nimic și, de două ori pe lună, trebuia să cobor la farmacie să-i cumpăr din banii pe care mi-i dădea medicamente. Dacă îmi făcea plăcere, mi-a spus, aș putea veni cîteodată să vorbim. M-am gîndit că puteam răspunde unei astfel de generozități cu cîte o vizită de curtoazie, cînd și cînd, fiindcă serile mi le închipuiam altfel…

Cred că puține au fost zilele cînd n-am trecut niciodată pe la doamna Remy Oculeanu. Fusese soția aviatorului Oculeanu (aici detalii: http://adevarul.ro/…/povestea-aviatorului-octav-…/index.html), prietenă cu toată lumea culturală interbelică… După război și pînă la pensionare fusese translator la Agerpres.

În ziua în care am terminat de citit “Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, am coborît, în transă, s-o întreb dacă îl cunoscuse. M-a privit lung și mi-a spus: “Pe Nicu?! Da, normal, venea, se așeza acolo unde stai tu, își împreuna palmele și spunea blînd: “Remy, îmi faci, te rog, un ceai?”… Altfel, cam patetic. Cum să urci în genunchi treptele bisericii?! Asta de aici, Biserica Albă…”

„Camil?! Un ticălos! Șarmant, da, da’ ticălos. A chinuit-o pe femeia aia…”

În altă zi, mi-a arătat mănușile pe care le purtase la balurile de la Palat. La 80 de ani avea încă o grație nemaipomenită.

Și tot de la ea am învățat că femeia trebuie aleasă după palme. “Trebuie să ai palmele cît să ți se umple cînd o ții de cur.” Exact așa a spus.

Am locuit acolo doi ani.

“Jurnalul fericirii” la Abația benedictină „Sfînta Maria”

August 28, 2015 § Leave a comment

După ce mi s-a încheiat perioada oficială de ședere cu bursă în Franța (e vorba de anul 1996), m-am hotărît să mai rămîn cîteva luni pe cheltuiala proprie. Aflasem că, în schimbul unor servicii menajere, pot primi „masă și casă” la Abația benedictină „Sfînta Maria” pe Rue de la Source, stația de metrou «Jasmin», în arondismentul XVI.

„Interviul” l-am dat cu fratele Paul. M-a întrebat dacă sunt botezat și dacă știu ceva despre benedictini. Știu, i-am spus, de regula tăcerii după apusul soarelui și că citisem romanul lui Umberto Eco, «Numele trandafirului”. Am văzut cum s-a schimbat la față:
– Citiți astfel de cărți?
– Da, ce e rău în ea?
– E o carte mincinoasă. Domnul Eco s-a infiltrat și-n biblioteca noastră, cu ajutorul unor înalți prelați și a scris apoi cartea aia defăimătoare.
– E un roman, nu e un studiu științific, am protestat. Apoi: Pot vedea și eu biblioteca?
– Doar cu aprobarea fratelui bibliotecar, mi-a răspuns.
– Și aprobă greu?
– Doar cu aprobarea părintelui abate.
Mi-am spus în gînd că nu-i chiar mincinos romanul lui Eco…

Interviul l-am trecut, am primit cîteva luni masă și casă. O cameră mică, mobilată util, cu baie proprie, curată. În schimb, trebuia să spăl vasele la prînz și să dau cu aspiratorul în „refectoire” (sala de mese care avea peste 100 de metri pătrați). Nu aveam voie să aduc femei (aveam intrare separată) și nici să fac gălăgie. Regula tăcerii o cunoșteam: călugării nu mai aveau voie să vorbească după apusul soarelui. Mi se recomandase ca după masa de seară să rămîn uneori la slujbă pentru a primi binecuvîntarea de seară din partea abatelui.

Abația avea vreo 40 de călugări rezidenți și vreo 20 de oaspeți zilnic. 60 de persoane x 2 feluri de mîncare + bolurile pentru salată, paharele de vin, ceștile pentru cafea, farfurioarele pentru desert, linguri, furculițe, cuțite… După primul prînz m-a luat amețeala gîndindu-mă că o să termin de spălat la 2 noaptea. Iar Parisul te cheamă fix noaptea.

Vasele le-am spălat împreună cu abatele și cu încă doi călugări. Abatele, din poziția cea mai înaltă, se „cobora” zilnic la cele mai umile activități. Era trecut de șaptezeci de ani și vorbeam despre Platon și Aristotel în timp ce frecam farfurii și furculițe.

Pe toată durata prînzului un lector citea cu voce tare și monotonă „texte edificatoare”. Cînd m-am „cazat” eu, lectorul ajunsese deja pe la jumătatea memoriilor lui Winston Churchill. Cumpărasem cu ceva vreme în urmă „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, apărut în traducere franceză; am făcut cartea cadou abatelui. Ultima mea lună de ședere în abație, s-a citit la prînz din „Jurnalul fericirii”. Părintelui abate îi plăcuse atît de mult cartea încît m-a invitat la o plimbare de siestă în curtea interioară a abației, un spațiu „medieval” cu grădină îngrijită și mici fîntîni arteziene. Plimbarea de siestă nu e doar o plimbare: grupul nostru de patru, abatele, fratele bibliotecar, fratele Paul și cu mine ne-am poziționat doi cîte doi, față în față. Mergeam așa pe o alee cu dale mari, unii mergînd înainte, ceilalți de-a-ndărătea, pînă la capătul aleii. Apoi, în sens invers. Era o tradiție păstrată încă de pe vremea peripateticienilor aristotelici.
Am profitat de ocazie și am cerut permisiunea să văd biblioteca.

A doua zi, am văzut bule papale, incunabule, documente medievale, Scripturi vechi de o mie de ani. Un dulap cu geamuri, plin cu cărți, dar încuiat cu lacăt mi-a atras atenția. „Acolo e infernul”, mi-a spus fratele bibliotecar care mă însoțise tot timpul. „Zola, Balzac și alții. Frații fac o cerere scrisă motivată ca să primească acces în «infern»”.
Cîte un frate găsit otrăvit în chilie mai lipsește, mi-a venit să-i spun…

Am locuit acolo vreo patru luni. Am spălat vase și am mers tot mai des la slujba de seară; atunci am descoperit cîntarea gregoriană – vocile a 40 de bărbați în rase negre, cu glugă pe cap, legați cu funii albe la brîu te expediau direct în atmosfera misterioasă a evului mediu. Binecuvîntarea din partea părintelui abate devenise regulă.
După ce m-am întors în țară, am aflat că părintele abate fusese chemat la Roma și făcut cardinal.

O amintire

August 28, 2015 § Leave a comment

Motto: ”În prag, am văzut apărînd un boşorog cu coarne şi colţi, plin de sînge, rînjind sadic în amintirea vremurilor cînd putea să dea frîu liber sălbăticiei sale interioare.” (Andrei Pleșu)

Ușa mi-a deschis-o nepotul. “Monstrul”, pe care plănuisem să-l vizitez încă din ultimul an de liceu, stătea pe jumătate întins în pat, sprijinit în două perne mari. Încă din hol, auzisem o voce slabă care întrebase “Cine a venit?” – “Un student, în vizită”, îi răspunsese nepotul.

Am dat bună ziua, m-am așezat pe un scaunel lîngă pat; a început să se uite la mine de sub fes cu ochii mici. “Ce înveți?” m-a întrebat. “Filozofie” i-am răspuns. A tăcut o vreme, nepotul se dusese la bucătărie, n-am știut ce să întreb mai departe și am stat așa ca atîrnat în aerul care să făcuse greu din pricina tăcerii. “Ajută-mă să trag pernele astea, să dorm puțin”. L-am ajutat. “Mă ții de mînă pînă adorm?” I-am luat mîna în palme. Mare, osoasă, ridată. “Ce mîini calde ai!…” și a început să moțăie. Am stat așa, ținîndu-l de mînă, pînă a adormit. Fix înainte să adormă, a mormăit cumva în gol, ca pentru sine: “Kant a fost un imbecil…”. După ce a adormit, am băut cafeaua pe care mi-o făcuse nepotul și am plecat prin Cișmigiu la facultate. Cișmigiul e foarte frumos toamna… Cînd am trecut pe lîngă două fete care veneau din sens opus am prins din zbor: “Uită-te la ăsta ce ochi are, zici că-i în transă.”

Pe la începutul lui decembrie, am auzit pe cineva pe culoar la facultate: “Știi c-a murit Țuțea?”

Asta a fost tot.

Mansarda

August 28, 2015 § Leave a comment

În mansarda în care am locuit primii doi ani de facultate erau vreo nouă cămăruțe. Pe vremuri (blocul a fost construit înainte de război), aici stăteau probabil „fetele-n casă”.
Vecină cu mine era o studentă violonistă în ultimul an la Conservator, o studentă la arte plastice la secția „artă monumentală”, două doamne, mamă (vreo 70 de ani) și fiică (vreo 50), un cuplu de tineri, și nea Costică împreună cu nevastă-sa. Celelalte camere se ocupau și se eliberau pe termene scurtede cîteva luni.

În camera de dimensiunile unui compartiment de tren aveam un pat simplu de 2 metri pe 80 de centimetri, o masă mică de vreo 40 pe 30, un scaun și un raft cu cărți care umplea peretele, pe toată lungimea lui, de sus pînă jos. Baia era comună, bucătăria era ceva improvizat. Numai nea Costică avea o bucătărie proprie, departe însă de camera la fel de mică. Nea Costică avea și televizor.

Nea Costică făcuse cîțiva ani de pușcărie fiindcă, mergea vorba, îl înjunghiase pe liftier – cel care repara liftul – din gelozie. Liftierul fusese în dulcețuri cu fiica doamnei de mai sus. Nea Costică era mititel de statură, uscat, dar musculos; în fiecare dimineață făcea flotări în fața camerei, pe hol. Nu era deloc prietenos. Deși nu-mi amintesc ca prin camera mea să fi călcat picior de femeie – poate de vreo două ori, în scurte vizite – nea Costică reușise să răspîndească zvonul că „ăsta aduce mereu curve la futut”… Nea Costică fusese eliberat condiționat din închisoare fiindcă nevastă-sa își pierduse ambele picioare și nu mai avea pe nimeni. Stătea toată ziua în pat, ca un bust viu sprijinit între perne, și fuma enorm (țigări Dacia). Nea Costică îi gătea zilnic, de două ori pe zi, și-i ducea mîncarea, la prînz și seara, pe o tavă.

Într-o zi, cînd plecam, nea Costică a sărit la mine cu un cuțit de bucătărie bont. Îl deranja că, uneori, seara sau dimineața, mai făceam game la vioara pe care nu eram încă gata s-o abandonez. Am reușit să mă feresc și să-l îmbrîncesc în perete. Deși părea speriat că-l izbisem destul de tare, s-a adunat rapid a intrat în bucătărie și l-am văzut – de emoție și teamă nici eu nu mă mai mișcasem din loc și-l urmăream atent -, l-am văzut cum umple cu apă o oală, o pune pe aragaz… „Ca la Posada mi te fac, ca la Posada!” Ca să ajungi la mansardă urcai pe o scară de fier. În ziua aia m-am întors tîrziu și Posada s-a amînat…

Nici cu prietenii nu era mai blînd. Mi-a speriat un prieten atît de tare încît, rămas peste noapte, amicul s-a ușurat în sticla de apă de frică să meargă noaptea la toaletă. Noaptea era, e adevărat, înfricoșător: beznă și doar huruitul mecanismului din casa liftului.

Cînd m-am întors peste niște ani acolo, nevastă-sa murise, iar el se făcuse mititel, se împuținase și devenise foarte amabil. Cuplul de tineri locuia încă acolo – aveau o cameră mai mare și aranjată; mi-au povestit că nea Costică luase o bătaie soră cu moartea de la un student pe iubita căruia o făcuse „curvă-decrețel”…

Lumea ca un butoi (Vladimir Voinovici)

August 8, 2015 § Leave a comment

Inițiativa imbecilă a unui deputat rus de a interzice vacanțele rușilor în Turcia, Egipt și Thailanda pe motiv că schimbările de climă le afectează sănătatea, mi-a reamintit prefața cărții lui Vladimir Voinovici, “Uniunea Sovietică antisovietică”. Un text scurt care (re)devine actual – (în traducerea mea). Cartea nu e tradusă în limba română.

Lumea ca un butoi

Pe terenul unde avem casa de vacanță se afla un butoi de fier plin pe jumătate cu apă împuțită de mult și care-și păstra aproape constant nivelul datorită alternanței zilelor însorite cu cele ploioase. Pe timpul verii, în apa asta puturoasă, se înmulțeau niște gângănii acvatice care se mișcau vioaie la suprafață și se cufundau în adânc ca să vâneze ceva invizibil pentru mine. Existența acestor gângănii mi se părea foarte misterioasă. Cu ce se hrăneau? Cum supraviețuiau, ele și larvele lor, când iarna butoiul îngheța bocnă? Totuși, supraviețuiau cumva, se nășteau și se înmulțeau cumva, și se hrăneau cu ceva. Și m-am gândit: ce-ar fi să presupunem că aceste gângănii sunt înzestrate cu capacitatea de a gândi? Ce imagine pot ele să aibă despre lumea înconjurătoare? Cam așa ceva: lumea e ca un butoi pe jumătate plin cu apă împuțită. Apa împuțită e mult mai bună decât cea proaspătă (cea proaspătă curge uneori de sus) fiindcă reprezintă mediul ideal pentru mișcare, reține căldura și conține felurite substanțe hrănitoare. Hotarele lumii sunt ușor de atins, au un profil sferic și sunt făcute din ceva solid. Dar dincolo de această lume stabilă și inteligibilă există, limpede, și alte lumi, în care nu totul e la fel de stabil. Acolo e când lumină, când întuneric. Acolo, când e lumină, plutește ceva rotund și fierbinte, iar când e întuneric, se arată niște gângănii strălucitoare. Lumea aceea e mult mai rea ca aceasta fiindcă din lumea aceea vine când fierbințeală, când ger. Acolo uneori ceva fulgeră și tună.

Și, privind la acești Diogene ai naturii, m-am gândit: dar ăștia suntem noi, oamenii sovietici!

Ne naștem, trăim și murim într-un butoi. Nu știm ce se petrece dincolo de hotarele butoiului și nu ne amintim cum am nimerit în el. Oricât de diferită ne-ar fi originea, în anii șederii în butoi ni s-a dezvoltat tuturor aceeași imagine despre lume – lumea ca un butoi. Locuitorii butoiului au reprezentările lor proprii despre bine și rău, au sfinții lor și ticăloșii lor. Cei mai inteligenți suspectează că, probabil, pe undeva există și alte lumi, că e posibil să mai fie multe astfel de butoaie în care viața e organizată cumva altfel. Cei mai iubitori de libertate își iau avânt din butoi, se târăsc pe peretele lui ruginit, cad și iar se târăsc. Cei mai perseverenți fie mor, fie se târăsc până la buza butoiului. Deodată, dinaintea lor se deschide o lume nouă, nemaivăzută, multicoloră: iarbă, flori, animale, pești, păsări, fluturi și libelule. Există apă, uscat, aer, și în aceste trei medii fiecare se deplasează cum poate: care zboară, care înoată, care se târăște și – nicio îngrădire. Dar fiecare își obține singur hrana și fiecare trebuie să aibă singur grijă să nu fie călcat în picioare, înghițit sau ciugulit. Doamne, da’ ce se petrece aici?! Înapoi cât mai repede, în butoi! Acolo nu e nicio floare, nicio iarbă, acolo e apa stătută, acolo hrana e săracă, dar e liniște. Te apropii de perete și moțăi, știind că nimeni nu te calcă, nimeni nu te ciugulește.

Trăiască butoiul!

(c) Vladimir Voinovici, În loc de cuvânt înainte,
Uniunea Sovietică antisovietică

(c) Bogdan Budeș, pentru versiunea în limba română

Where Am I?

You are currently viewing the archives for August, 2015 at o umbrelă.