Mansarda #2

August 28, 2015 § Leave a comment

O amintire cheamă pe altă…

Ultimul an de liceu am visat doar un lucru: cum voi da la Filozofie și voi locui la mansardă. Eram, firește, sub o puternică impresie: “Romanul adolescentului miop” al lui Eliade apăruse de curînd integral (inițial apăruse doar prima parte, “Gaudeamus”, ediția nouă cuprindea și episodul universitar “Mansarda”) și mi-a înfierbîntat imaginația: filozofie, mansardă, citit, scris; miop eram deja așa că jumătate din drum era parcursă…

După șase luni de stat la cămin (în “Leu”), am fost dus de o tînără pe care o meditam la franceză la niște prieteni de-ai ei; aceștia locuiau în mansarda blocului la parterul căruia se afla farmacia “Sala Palatului”, vizavi de Conservator. Am traversat Cișmigiul noaptea după o ninsoare care lăsase niște troiene de jumătate de metru…

A doua zi, sunam la ușa unui apartament din bloc în care locuia proprietara unei cămăruțe la mansardă de dimensiunile unui compartiment de tren. Din casă se auzea radioul – “România Actualități – dat la maximum. Fusesem prevenit că doamna apreciază punctualitatea și am așteptat să aud crainicul spunînd: “… a fost ora nouă.” Am sunat și am auzit aproape imediat: “Acum, acum!” Ușa a deschis-o o femeie cu părul alb, de statură medie, subțire; mi-a întins mîna și a spus (textual): “How British! Remy Oculeanu. Intră.” Negocierea n-a durat mult: nu plăteam nimic și, de două ori pe lună, trebuia să cobor la farmacie să-i cumpăr din banii pe care mi-i dădea medicamente. Dacă îmi făcea plăcere, mi-a spus, aș putea veni cîteodată să vorbim. M-am gîndit că puteam răspunde unei astfel de generozități cu cîte o vizită de curtoazie, cînd și cînd, fiindcă serile mi le închipuiam altfel…

Cred că puține au fost zilele cînd n-am trecut niciodată pe la doamna Remy Oculeanu. Fusese soția aviatorului Oculeanu (aici detalii: http://adevarul.ro/…/povestea-aviatorului-octav-…/index.html), prietenă cu toată lumea culturală interbelică… După război și pînă la pensionare fusese translator la Agerpres.

În ziua în care am terminat de citit “Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, am coborît, în transă, s-o întreb dacă îl cunoscuse. M-a privit lung și mi-a spus: “Pe Nicu?! Da, normal, venea, se așeza acolo unde stai tu, își împreuna palmele și spunea blînd: “Remy, îmi faci, te rog, un ceai?”… Altfel, cam patetic. Cum să urci în genunchi treptele bisericii?! Asta de aici, Biserica Albă…”

„Camil?! Un ticălos! Șarmant, da, da’ ticălos. A chinuit-o pe femeia aia…”

În altă zi, mi-a arătat mănușile pe care le purtase la balurile de la Palat. La 80 de ani avea încă o grație nemaipomenită.

Și tot de la ea am învățat că femeia trebuie aleasă după palme. “Trebuie să ai palmele cît să ți se umple cînd o ții de cur.” Exact așa a spus.

Am locuit acolo doi ani.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Mansarda #2 at o umbrelă.

meta

%d bloggers like this: