Mansarda

August 28, 2015 § Leave a comment

În mansarda în care am locuit primii doi ani de facultate erau vreo nouă cămăruțe. Pe vremuri (blocul a fost construit înainte de război), aici stăteau probabil „fetele-n casă”.
Vecină cu mine era o studentă violonistă în ultimul an la Conservator, o studentă la arte plastice la secția „artă monumentală”, două doamne, mamă (vreo 70 de ani) și fiică (vreo 50), un cuplu de tineri, și nea Costică împreună cu nevastă-sa. Celelalte camere se ocupau și se eliberau pe termene scurtede cîteva luni.

În camera de dimensiunile unui compartiment de tren aveam un pat simplu de 2 metri pe 80 de centimetri, o masă mică de vreo 40 pe 30, un scaun și un raft cu cărți care umplea peretele, pe toată lungimea lui, de sus pînă jos. Baia era comună, bucătăria era ceva improvizat. Numai nea Costică avea o bucătărie proprie, departe însă de camera la fel de mică. Nea Costică avea și televizor.

Nea Costică făcuse cîțiva ani de pușcărie fiindcă, mergea vorba, îl înjunghiase pe liftier – cel care repara liftul – din gelozie. Liftierul fusese în dulcețuri cu fiica doamnei de mai sus. Nea Costică era mititel de statură, uscat, dar musculos; în fiecare dimineață făcea flotări în fața camerei, pe hol. Nu era deloc prietenos. Deși nu-mi amintesc ca prin camera mea să fi călcat picior de femeie – poate de vreo două ori, în scurte vizite – nea Costică reușise să răspîndească zvonul că „ăsta aduce mereu curve la futut”… Nea Costică fusese eliberat condiționat din închisoare fiindcă nevastă-sa își pierduse ambele picioare și nu mai avea pe nimeni. Stătea toată ziua în pat, ca un bust viu sprijinit între perne, și fuma enorm (țigări Dacia). Nea Costică îi gătea zilnic, de două ori pe zi, și-i ducea mîncarea, la prînz și seara, pe o tavă.

Într-o zi, cînd plecam, nea Costică a sărit la mine cu un cuțit de bucătărie bont. Îl deranja că, uneori, seara sau dimineața, mai făceam game la vioara pe care nu eram încă gata s-o abandonez. Am reușit să mă feresc și să-l îmbrîncesc în perete. Deși părea speriat că-l izbisem destul de tare, s-a adunat rapid a intrat în bucătărie și l-am văzut – de emoție și teamă nici eu nu mă mai mișcasem din loc și-l urmăream atent -, l-am văzut cum umple cu apă o oală, o pune pe aragaz… „Ca la Posada mi te fac, ca la Posada!” Ca să ajungi la mansardă urcai pe o scară de fier. În ziua aia m-am întors tîrziu și Posada s-a amînat…

Nici cu prietenii nu era mai blînd. Mi-a speriat un prieten atît de tare încît, rămas peste noapte, amicul s-a ușurat în sticla de apă de frică să meargă noaptea la toaletă. Noaptea era, e adevărat, înfricoșător: beznă și doar huruitul mecanismului din casa liftului.

Cînd m-am întors peste niște ani acolo, nevastă-sa murise, iar el se făcuse mititel, se împuținase și devenise foarte amabil. Cuplul de tineri locuia încă acolo – aveau o cameră mai mare și aranjată; mi-au povestit că nea Costică luase o bătaie soră cu moartea de la un student pe iubita căruia o făcuse „curvă-decrețel”…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Mansarda at o umbrelă.

meta

%d bloggers like this: