Stați liniștiți că plec de Mihail Jvanețki

August 30, 2015 § Leave a comment

Da, am părăsit-o fin’că nu mi-a lăsat o bucățică de tort.

Da! L-au mîncat pe tot și cînd am ajuns eu nu mai era niciun pic. Da! De-asta am părăsit-o. Aveți dreptate. Sunt un psihopat. Nu! Nu fin’că n-are pic de înțelegere în ochi cînd ești bolnav, ceri medicamentele și ți se răspunde: “Nu era nevoie să țipi. Nu era nevoie să urli… Nu era nevoie să… Nu era nevoie să… Nu era nevoie să…” Normal că nu era nevoie să.

O lună n-a fost nimic de mîncare în afară de ce-am adus eu. De ani de zile nu înțeleg pe ce se duc banii, și tot mai mulți.

Nimeni din casă nu muncește, în afară de mine, iar eu trebuie să muncesc tot mai mult, fără mîncare și să mă rog să mi se spele cîte ceva. Trebuie să țin minte găurile din ciorapi, fin’că “da’ de ce nu mi-ai spus?”, trebuie să-mi țin scrisorile sub cheie, carnețelele, fin’că mi se taie, mi se răzuie numele cunoscuților.

– De ce-ai urlat?! Acum, na, bolește. Și ce strigi acum după ajutor? Singur ești vinovat. Singur ești vinovat. Singur ești vinovat.

Da! Singur sunt vinovat. Trebuia să presimt în fata aia drăguță, blîndă, feminină, partenera de azi. Trebuia să mă aplec bine în față, să casc ochii și să presimt. De fiecare dată cînd mă întorc acasă – acasă nu-i acasă.

Plec fin’că nu mi-a lăsat o bucățică de tort. Și cînd întreb: “De ce strigi așa la maică-ta?” – “Tu ești vinovat. Tu m-ai făcut așa”.

Eu? Poate. Se prea poate. Eu nu pot să vorbesc în halul ăsta cu maică-mea. Nu pot să-mi bat joc de prietenii mei. Iar nenorociții pe care i-am cunoscut demult, tot așa erau și înainte de mine.

Da. Eu sunt vinovat. Și trebuie să plec fin’că din cauza mea copilul poate deveni isteric, mătușă-sa, nepoatele, toți vecinii. Vreau foarte tare să zic ceva urît despre mine. Dar întrebați-i pe ei. Tot ce veți auzi acolo despre mine va fi atît de urît că nu trebuie să mai am grijă cum să mă zugrăvesc.

M-am întors la perete.

M-am supărat… Și-am tăcut.

Și mă tot întrebau insisent, tare și întruna – că de ce tac. Nu cumva fin’că nu mi-au lăsat o bucățică de tort?

– Da?

– Da!

– Na! Uite cum ești. Acum am înțeles! Hai, dormi! Așa fel de om ești.

– Dorm. Așa fel de om sunt.

Unde să fugi de tine însuți? Cu mine nu se poate trăi. Nu suport să mi se bage lumea-n suflet și adesea vreau să fiu singur. Nu-mi place cînd mi se citesc scrisorile și mi se taie cîte ceva din ele. Nu pot trăi fără compasiune, fără ajutor. Nu vreau să alerg mai știu eu unde ca să vorbesc. Nu vreau să-mi caut mîncarea preferată acasă la mătușă-mea. Nu vreau ca atunci cînd apar să întrerupă brusc conversația la telefon.

– Stai. Nu mai pot vorbi, s-a întors.

Și nu am putere, tenacitate, să mă justific, să trag spuza pe turta mea, și să demonstrez mereu, să demonstrez, și să nu fiu crezut, că nu sunt vinovat de tot.

Da, cu mine e clar că nimeni nu poate trăi.

Și plec ca să rămîn singur.

De ce plec?

Fin’că nu mi-ai lăsat o bucățică de tort.

(traducerea mea, Bogdan Budeș)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Stați liniștiți că plec de Mihail Jvanețki at o umbrelă.

meta

%d bloggers like this: