De ce teatru? O „Scrisoare către actor” de David Mamet

November 22, 2015 § Leave a comment

Poate o fi venit vremea unui conflict devastator între culturi/civilizații. De ce ar fi imposibil? Un conflict care să descarce toate tensiunile acumulate. Un conflict care ne împinge spre repaus, spre un moment de răgaz care precede încordarea de dinaintea saltului următor.
Dacă privim în urmă, istoria a fost mereu imprevizibilă. Poate că am ajuns aici din cauza aroganței și infatuării omului care s-a pus în centrul Universului.

Ce ne învață teatrul bun? Să punem întrebările corecte.

“Scrisoare către actor” de David Mamet, veche de cel puțin zece ani. Nu e un text foarte scurt, dar se citește ușor; e sîmbătă, mîine e duminică, e o lectură folositoare.

(Traducerea îmi aparține.)

Trăim în vremuri foarte tulburi.

Multe cuvinte simple par să-şi fi pierdut înţelesul şi multe procese simple sunt numite prin cuvinte noi.

Vorbim de relaţii în loc de căsătorie.

Vorbim de parenting în loc de a creşte un copil; (…)

Vorbim de progres şi de creştere aşa cum vorbim de parenting. Ca de procese fără obiect. Ne temem să ne gîndim la rezultatele a ceea ce facem. Vorbim de creştere în economie, de creşterea “sinelui”, de creşterea unei relaţii, de parcă s-ar putea progresa altfel decît spre un ţel anume sau creşte fără maturizare. Aşadar, aceşti termeni, progres şi creştere, folosiţi cu sensul de expansiune infinită, neagă ideea de împlinire şi repaus.

Dar ceea ce creşte trebuie, la un moment dat, să înceteze să crească. Iar după o perioadă de maturitate trebuie să decadă şi să moară. Declinul este o parte inevitabilă a vieţii, iar încercarea de a nega existenţa morţii este dovada unei înţelegeri fie imatură, fie strîmbă.

Lucrurile cresc în timp. Nu născocim şi enunţăm în acelaşi timp; nu putem lua şi primi în acelaşi timp. Există un timp al acumulării şi un timp al diseminării, iar descompunerea finală este declinul care se instalează pentru ca o nouă viaţă să poată lua locul.

Studiul creşterii şi declinului naturale este studiul Teatrului; iar organismele teatrale: o carieră, o piesă, o stagiune, o instituţie, cresc şi se maturizează şi decad şi mor după aceleaşi reguli care guvernează creşterea şi moartea unei plante sau a unui animal. Organismul creşte pînă la un moment dat şi este modelat de rezistenţa pe care o întîmpină pe calea spre ţelul lui predeterminat.

Ambiţiile care aduc laolaltă un grup de tineri din dorinţa de a forţa şansa şi de a porni o nouă companie vor destrăma în cele din urmă compania, în vreme ce ambiţiile,odată ce un set de ţeluri a fost atins, îi poartă pe indivizii implicaţi spre noi teritorii şi tot aşa.

Toate piesele sunt despre declin. Ele sunt despre finalul unei situaţii care s-a împlinit pe deplin şi despre dezordinea inevitabilă care urmează pînă ce echilibrul este restabilit.

De aceea teatrul a fost mereu esenţial pentru echilibrul psihic omenesc. Teatrul ne confruntă cu noţiunea de declin: în comedie cu subţirimea statutului nostru social, în tragedie cu inevitabilitatea morţii. Dramaturgii şi piesa de teatru se străduiesc să facă ordine într-un mediu dezordonat. Treaba lor e să observe şi să redea declinul pe măsură ce se îndreaptă către repaus, şi să ofere alinare, rezultatul caracteristic repausului.

Într-o perioadă de creştere, dezordinea este provocată de lipsa împlinirii; organismul, piesa de teatru, copacul cresc pînă se împlinesc. Împlinindu-se, procesul este răsturnat, iar ordinea poate fi din nou restabilită doar prin descompunerea organismului.

Cînd o societate e în creştere (ca şi atunci cînd o piesă de teatru e în creştere) toate elementele acelei societăţi contribuie la creştere: artele, economia, religia (ca în America secolului al XIX-lea). Cînd o societate e în creştere apar şi înfloresc acele lucruri care fac organismul puternic, viril, vioi, îndreptat spre înafară – pe scurt, rodnic. Şi trăim cu toţii această experienţă cînd lucrăm la un nou proiect: lucrăm fără să dormim, cei care ne ajută apar în chip miraculos, dobîndim cu uşurinţă abilităţi noi, oamenii sunt bucuroşi să ne întîlnească…

Cînd o societate s-a împlinit, toate aspectele acelei societăţi tind către descompunere, către reducerea acelei societăţi la părţile ei componente cele mai mici, astfel încît să poată fi obţinut repausul, iar acele componente să fie utilizate într-o nouă sarcină. Cînd o societate s-a împlinit, cînd şi-a atins scopurile enigmatice, nu e un „nenoroc” ci e de bun simţ ca toate aspectele societăţii să favorizeze războiul, gunoiul, poluarea, îndoiala, neliniştea – acele lucruri care accelerează declinul. (Acţiunea acestui declin poate fi pur şi simplu văzută la o mică societate, o companie de teatru sau o afacere. Ajunge de succes, membrii devin ambiţioşi, se nasc conflicte, relaţii stabilite anterior se destramă, nimeni nu mai e de acord cu nimeni, apar interese financiare care-i oferă sume mari de bani ca să-şi oprească activitatea).

Cînd ne uităm la marea noastră societate de azi vedem o mulţime de probleme – suprapopulare, riscul distrugerii nucleare, pervertirea eticii muncii, dispariţia tradiţiei, homosexualitatea, bolile cu transmitere sexuală, divorţul, slăbiciunea economiei – şi spunem: “Ce nenoroc să ne copleşească toate deodată!”. Chiar luate şi separat aceste evenimente par de neînţeles. Contemplarea lor luate ca întreg poate provoca groază. Ce se-ntîmplă aici şi de ce aceste lucruri ne-au copleşit toate deodată?

Ca multe lucruri care care par de nerezolvat ca probleme acestea pot fi văzute şi ca soluţii. Ele sunt o încercare de a găsi repausul.

Să luăm o prietenie care şi-a consumat povestea. Un incident izbucneşte din senin, ceva stupid, în legătură cu care prietenii sunt în dezacord, şi care destramă în cele din urmă prietenia. Problemele care ne copleşesc sunt o încercare a universului de a descoperi, prin selecţie naturală dacă vreţi, acel lucru care provoacă o stare de repaus.

Probleme lumii, SIDA, cancerul, războiul nuclear, poluarea nu sunt la urma urmei mai rezolvabile decît problemele unui copac care a dat rod: merele sunt răscoapte şi cad – ce poţi face? Frunzele, în chip asemănător, cad şi ele exact atunci cînd sunt mai necesare, şi copacul deja slăbit se încovoaie sub greutatea gheţii, iar însăşi seva care ar putea hrăni lupta temerară pentru păstrarea vieţii în copac seacă. Ce poţi face? Ce poţi face în legătură cu problemele care ne copleşesc viaţa? Nu poţi facenimic şi nici nu trebuie să faci nimic. Ceva se întîmplă – organismul se pregăteşte de repaus.

Noi, cultural , ca civilizaţie, suntem în punctul în care datoria firească şi dătătoare de viaţă a organismului e să decadă. Nimic nu va împiedica asta, nimic nu poate s-o împiedice, fiindcă e forţa vitală, iar dovezile sunt toate în jurul nostru. Ascultaţi muzica din gări şi de la telefon cînd cineva vă pune apelul în aşteptare. Problema nu e cineva sau un grup de oameni care decid de capul lor să vă sîcîie cu muzică proastă. Problema e o crescîndă şi concertată încercare universală de a reduce timpul în care fiecare dintre noi este singur cu gîndurile sale; e un inconştient colectiv care se vrea o binecuvîntare.

Acuma, cît timp va dura această aspiraţie către repausul final, această descompunere a civilizaţiei? O zi, o oră, un an poate, o sută de ani, sigur nu mai mult. Civilizaţia noastră se poate descompune, aşa cum oamenii de vîrsta mea au ştiut-o în toată vremea vieţii lor; se poate întîmpla oricînd şi dintr-odată.

Şi unde e liniştea aceastei înţelepciuni? Poate aici: aşa cum spuneau stoicii, zeii fie există fie nu. Dacă există, atunci, fără îndoială, lucrurile se desfăşoară aşa cum le e scris. Dacă nu există, de ce să ne opunem plecării dintr-o lume în care nu există zei?

… cei mai mulţi dintre voi cei tineri aveţi lucruri mai amuzante şi mai adecvate de făcut decît să vă bateţi capul cu prea multă filozofie.

… viaţa merge mai departe şi există un motiv pentru care sunteţi aici; există un motiv pentru care civilizaţia noastră a crescut şi există un motiv pentru care urmează să moară – dar aceste motive ne sunt la fel de inaccesibile ca şi motivele pentru care ne-am născut şi vom muri.

Nu trebuie să cădem victime aiurelii liberale care presupune că dacă putem înţelege o problemă nu suntem, de facto, o parte a problemei. Noi suntem problema, asemenea omului care conduce spre casă într-o duminică noaptea întorcîndu-se de la familia Hampton şi-i înjură pe idioţii care au provocat ambuteiajul. Suntem o parte a procesului, lumea decade cu repeziciune şi nu putem face nimic.

Să fim sinceri şi privim adevărul în faţă: cum decade lumea noastră particulară? Teatrul are puţine piese noi şi cele mai multe dintre ele sunt proaste. Criticii par să se împotrivească la fiecare pas originalităţii şi expresiei iubirii; televiziunea cumpără talente cu toptanul, arta actoriei decade fulminant în fiecare an.

Voi mai tinerii din teatru aţi putea spune: unde este producătorul amabil şi generos? Agentul inspirat? Criticul înţelept? Încetaţi mai bine să-i căutaţi şi admiteţi că nu există. Astăzi, meseria agentului, a criticului, a producătorului e aceea de a grăbi declinul, iar ei îşi fac meseria – meseria pentru care societatea i-a ales e aceea de a răspîndi teroare şi apatia definitivă care urmează cînd un individ este prea înfricoşat să privească la lumea din jur. Ei sunt muzica din gări şi reprezintă dorinţa noastră de repaus.

Aţi putea întreba unde e liberul arbitru în toate astea, unde e voinţa individului? Eu unul nu cred că există, eu cred că toate societăţile funcţionează potrivit regulilor selecţiei naturale şi că supravieţuiesc aceia care servesc mersului societăţii, asemenea oamenilor rămaşi în drum cînd li s-a stricat autobuzul. Personalităţile lor individuale nu sunt importante; necesitatea de moment va produce expertul, omul cumsecade, linguţitorul, măscăriciul şi tot aşa.

Şi-acuma, ce-i cu meseria voastră?

Cei mai mulţi dintre voi care decid să rămînă în teatru vor deveni o parte a vîrtejului reclamelor, televiziunii, a căutării gloriei şi recunoaşterii. În aceste vremuri de declin acele lucruri pe care societatea le va recompensa prin glorie şi recunoaştere sunt actoria proastă, scrisul prost, alegerile care împiedică gîndirea, reflecţia şi eliberarea; şi aceste lucruri vor fi numite artă.

Unii dintre voi sunt poate născuţi să reprezinte opinia opusă – opinia minoritară a cuiva care, din cine ştie ce motiv, nu se teme să-şi examineze propria situaţie. Unii dintre voi, în ciuda a tot şi toate, sunt sortiţi de destin să încerce să aducă ordineape scenă, să încerce să aducă pe scenă, cum zicea Stanislavski, viaţa sufletului omenesc.

Ca şi Laocoon, veţi avea parte de ceva suferinţă în încercările voastre de a îndeplini o sarcină despre care vi se va spune că nici măcar nu există. Vă rog să ţineţi minte că oamenii care vă spun asta, care vă spun că sunteţi şterşi şi lipsiţi de talent şi necomerciali, îşi fac meseria; şi mai ţineţi minte că în încăpăţînarea şi dedicaţia voastră şi voi vă faceţi meseria.

Dacă vă veţi lupta să aduceţi ordinea pe scenă, dacă vă veţi lupta să recreaţi în voi arta dispărută a actoriei, arta dispărută a meşteşugului scenic, acea artă veche de zece mii de ani, (dispărută în cea mai mare parte a ei pe timpul vieţii mele), dacă vă veţi lupta să deprindeţi arta pierdută a povestitului, veţi suferi, şi pe măsură ce veţi lucra şi îmbătrîni, veţi privi în jur şi veţi spune: “De ce atîta chin?” Iar răspunsul e că trebuie să vă chinuiţi dacă sunteţi aleşi să vă chinuiţi, şi dacă nu, atunci nu.

E o lume foarte tulbure. De aceea, aşa cum zic stoicii, ar trebui cu toţii să încercăm să ne păstrăm principii puţine şi simple ca să ne putem raporta la ele cu repeziciune. Dacă păstraţi legătura cu procesele naturale, cu voi înşivă şi cu Dumnezeul vostru, cu elementele de bază ale profesiei voastre – nevoia umană de a spune şi asculta poveşti – cu procesul natural al creşterii şi declinului, atunci puteţi, cred, să aflaţi liniştea chiar şi în teatru.

Civilizaţia noastră e zdruncinată şi e pe moarte şi nu a priceput încă acest lucru. Se scufundă, dar încă nu s-a scufundat în barbarie totală, şi cred adesea că războiul nuclear există pentru nici un alt motiv decît acela de a ne scuti de această umilinţă.

Am fi dorit ca lucrurile să nu stea aşa, dar ele tocmai aşa stau; iar pentru voi, cei tineri, ca să-l citez din nou pe Marc Aureliu: primiţi un semn rău înainte de luptă, şi ce dacă? Tot e de datoria voastră să luptaţi.

Aceia dintre voi care sunt chemaţi să lupte să aducă pe scenă un teatru nou, teatrul generaţiei voastre, sunt meniţi unei vieţi captivante.

Veţi vîsli în contra unui curent din ce în ce mai puternic, şi-n timp ce faceţi asta, dacă în mijlocul panicii care vă înconjoară şi care-şi spune bun simţ sau valoare comercială vă faceţi meseria simplu şi bine, veţi primi răsplata minunată şi nepreţuită de a vă descoperi femeie sau bărbat adevărat.

Dacă veţi lucra în teatrul adevărat, această meserie e una minunată în aceste vremuri de declin final; această meserie e aceea de a aduce semenilor voştri, cu ajutorul înţelegerii şi priceperii voastre, posibilitatea de comuniune cu ce e esenţial în noi toţi: că sîntem născuţi spre a muri, că ne luptăm şi eşuăm, că trăim fără să ştim de ce am fost puşi aici şi că, în mijlocul a toate astea, avem nevoie să iubim şi să fim iubiţi, dar ne temem.

Dacă sunteţi binecuvîntaţi cu inteligenţă, vă veţi afla într-o luptă neîncetată între voinţă şi frică. Aflaţi vă rog că această bătălie e o confruntare cu nucleul central al dramei: bătălia dintre ceea ce eşti chemat să faci şi ceea ce ai prefera să faci. Participarea la această bătălie e o educaţie în tragedie.

Încercările voastre de a răspunde la întrebarea “Ce trebuie să fac?” vă pot conduce să îmbrăţişaţi şi studiaţi atît filozofia cît şi tehnica; să învăţaţi să meditaţi şi să învăţaţi să jucaţi, astfel încît personalitatea şi munca voastră să devină una, şi să vă îndepliniţi scopul vostru adevărat, scopul vostru cel mai înalt, ca membri ai teatrului. Iar scopul e acesta şi acesta a fost mereu: să reprezentaţi nevoia culturală de a pune întrebarea:

“Cum pot trăi într-o lume în care mi-e dat să mor?”

Advertisements

Where Am I?

You are currently viewing the archives for November, 2015 at o umbrelă.