Lumea ca un butoi (Vladimir Voinovici)

August 8, 2015 § Leave a comment

Inițiativa imbecilă a unui deputat rus de a interzice vacanțele rușilor în Turcia, Egipt și Thailanda pe motiv că schimbările de climă le afectează sănătatea, mi-a reamintit prefața cărții lui Vladimir Voinovici, “Uniunea Sovietică antisovietică”. Un text scurt care (re)devine actual – (în traducerea mea). Cartea nu e tradusă în limba română.

Lumea ca un butoi

Pe terenul unde avem casa de vacanță se afla un butoi de fier plin pe jumătate cu apă împuțită de mult și care-și păstra aproape constant nivelul datorită alternanței zilelor însorite cu cele ploioase. Pe timpul verii, în apa asta puturoasă, se înmulțeau niște gângănii acvatice care se mișcau vioaie la suprafață și se cufundau în adânc ca să vâneze ceva invizibil pentru mine. Existența acestor gângănii mi se părea foarte misterioasă. Cu ce se hrăneau? Cum supraviețuiau, ele și larvele lor, când iarna butoiul îngheța bocnă? Totuși, supraviețuiau cumva, se nășteau și se înmulțeau cumva, și se hrăneau cu ceva. Și m-am gândit: ce-ar fi să presupunem că aceste gângănii sunt înzestrate cu capacitatea de a gândi? Ce imagine pot ele să aibă despre lumea înconjurătoare? Cam așa ceva: lumea e ca un butoi pe jumătate plin cu apă împuțită. Apa împuțită e mult mai bună decât cea proaspătă (cea proaspătă curge uneori de sus) fiindcă reprezintă mediul ideal pentru mișcare, reține căldura și conține felurite substanțe hrănitoare. Hotarele lumii sunt ușor de atins, au un profil sferic și sunt făcute din ceva solid. Dar dincolo de această lume stabilă și inteligibilă există, limpede, și alte lumi, în care nu totul e la fel de stabil. Acolo e când lumină, când întuneric. Acolo, când e lumină, plutește ceva rotund și fierbinte, iar când e întuneric, se arată niște gângănii strălucitoare. Lumea aceea e mult mai rea ca aceasta fiindcă din lumea aceea vine când fierbințeală, când ger. Acolo uneori ceva fulgeră și tună.

Și, privind la acești Diogene ai naturii, m-am gândit: dar ăștia suntem noi, oamenii sovietici!

Ne naștem, trăim și murim într-un butoi. Nu știm ce se petrece dincolo de hotarele butoiului și nu ne amintim cum am nimerit în el. Oricât de diferită ne-ar fi originea, în anii șederii în butoi ni s-a dezvoltat tuturor aceeași imagine despre lume – lumea ca un butoi. Locuitorii butoiului au reprezentările lor proprii despre bine și rău, au sfinții lor și ticăloșii lor. Cei mai inteligenți suspectează că, probabil, pe undeva există și alte lumi, că e posibil să mai fie multe astfel de butoaie în care viața e organizată cumva altfel. Cei mai iubitori de libertate își iau avânt din butoi, se târăsc pe peretele lui ruginit, cad și iar se târăsc. Cei mai perseverenți fie mor, fie se târăsc până la buza butoiului. Deodată, dinaintea lor se deschide o lume nouă, nemaivăzută, multicoloră: iarbă, flori, animale, pești, păsări, fluturi și libelule. Există apă, uscat, aer, și în aceste trei medii fiecare se deplasează cum poate: care zboară, care înoată, care se târăște și – nicio îngrădire. Dar fiecare își obține singur hrana și fiecare trebuie să aibă singur grijă să nu fie călcat în picioare, înghițit sau ciugulit. Doamne, da’ ce se petrece aici?! Înapoi cât mai repede, în butoi! Acolo nu e nicio floare, nicio iarbă, acolo e apa stătută, acolo hrana e săracă, dar e liniște. Te apropii de perete și moțăi, știind că nimeni nu te calcă, nimeni nu te ciugulește.

Trăiască butoiul!

(c) Vladimir Voinovici, În loc de cuvânt înainte,
Uniunea Sovietică antisovietică

(c) Bogdan Budeș, pentru versiunea în limba română

Istoricul bolii lui Ivanov de Arkadi Avercenko / (1910)

July 25, 2015 § Leave a comment

Într-o zi, Ivanov, locuitor al Petersburgului, fără apartenență de partid, a intrat în fugă în camera nevestei, pierdut, și, aruncînd ziarul, s-a apucat cu mîinile de cap.

— Ce-ai pățit? l-a întrebat nevasta.
— E de rău! a spus Ivanov. — Mă stîngesc.
— Nu se poate! a izbucnit nevasta. — Ar fi îngrozitor… trebuie să te întinzi în pat, să te învelești bine și să te freci cu terebentină.
— Nu… ce terebentină! a dat din cap Ivanov și s-a uitat la nevastă-sa cu niște ochi rătăciți și speriați. — Mă stîngesc!
— Da’ de la ce ți-a venit, vai de mine și mine! a gemut nevasta.
— De la ziar. M-am trezit de dimineață — toate bune, m-am simțit tot timpul apolitic, și cînd am pus mîna întîmplător pe ziar…
— Așa, și?
— Mă uit, și scrie că în Censtohov guvernatorul a interzis o conferință despre extragaerea azotului din aer… Și brusc, simt, că nu-mi mai ajunge…
— Cine?
— Aerul!.. Mi-a dat un junghi în inimă, ceva s-a rupt, și mă smucea dintr-o parte în alta… Doamne, mă gîndesc, ce să fie? Și imediat am înțeles: mă stîngesc!
— Dacă ai bea niște lapte… — a spus nevasta printre lacrimi.
— Da’ care lapte… Poate că în curînd o să mănînc doar terci de arpacaș!
Nevasta s-a uitat la Ivanov cu teamă.
— Te stîngești?
— Mă stîngesc…
— Să chem doctorul?
— Ce treabă are doctorul?!
— Să chem poliția?
Ca toți bolnavii cărora nu le place cînd străinii accentuează pericolul stării lor, Ivanov s-a încruntat, a început să fornăie și, prost dispus, a zis:
— Da’ nu mi-e atît de rău încît să chemi poliția. Poate trece.
— Să dea Dumnezeu, — a zis nevasta plîngînd cu suspine.
Ivanov s-a întins în pat, s-a întors cu fața la perete și a tăcut. Nevasta se apropia cînd și cînd de ușile dormitorului și trăgea cu urechea. Se auzea cum Ivanov, întins pe pat, se stîngea.
Dimineața l-a prins pe Ivanov tras la față, slăbit… S-a tîrît cu greu pînă în sufragerie, a luat ziarul, și fuga înapoi în dormitor, unde a desfăcut ziarul proaspăt apărut.
Peste cinci minute a intrat în goană în camera nevestei și a murmurat cu buze tremurînde:
— Tot mă stîngesc! Ce-o să mai fie – nici nu știu!
— Probabil că iar ai citit ziarul, — a sărit cu gura nevasta-sa. — Zi! Ai citit?
— Am citit… În Riga, guvernatorul a amendat un ziar pentru anunțarea focarelor de holeră…
Nevasta a început să plîngă și a dat fuga la tata socru.
— Ăsta al meu … — a spus ea frîngîndu-și mîinele. — Se stîngește.
— Nu se poate! — a exclamat tata socru.
— Așa e cum îți spun. Ieri de dimineață era sănătos, simțea că-i apolitic, pe urmă i s-a rupt ceva la rinichi și s-a stîngit!
— Trebuie să luăm măsuri, — a zis tata socru și si-a pus căciula. — Ia-i și ascunde-i ziarele, iar eu dau o fugă la poliție, să fac o cerere la comisar.
Ivanov stătea în fotoliu, posac, neras, și se stîngea în văzul tuturor. Tata socru și cu nevastă-sa stăteau într-un colț, îl priveau în tăcere, și în ochii lor se citeau groaza și disperarea.
A intrat șeful secției de poliție. Și-a frecat mîinile, a salutat-o înclinîndu-se politicos pe nevasta lui Ivanov și a întrebat cu un ton moale, baritonal:
— Ce face scumpul nostru bolnav?
— Se stîngește!
— A-a! a spus Ivanov ridicînd spre polițist o privire tulbure și suferindă. — Reprezentant al regimului perimat birocratico-polițienesc! Avem nevoie de legi drepte…
Polițistul i-a luat mîna, i-a căutat pulsul și a întrebat:
— Cum vă simțiți acum?
— Membru al Partidului Înnoirii Pașnice!
Polițistul l-a împuns pe Ivanov puțin cu degetul în cap:
— Nu e gata încă… Nu e copt! Da’ ieri cum v-ați simțit?
— Octombrist, a oftat Ivanov. — Pînă la prînz – de aripă dreaptă, după prînz – de aripă stîngă…
— Hm… grav! Boala progresează cu pași repezi…
Nevasta s-a prăvălit la pieptul lui tata socru și a început să plîngă.
— Eu susțin, de fapt, exproprierea forțată a proprieta…
— Dați-mi voie! se miră polițistul. — Da’ ăsta e programul cadeților…
Ivanov a scos un geamăt prelung și s-a apucat cu mîinile de cap.
— Înseamnă că sunt deja cadet!
— Și vă tot stîngiți?
— Mă stîngesc. Plecați! Mai bine plecați… Că mă tot uit la dumneavoastră și mă stîngesc.
Polițistul și-a desfăcut brațele a uluire… Pe urmă, a ieșit tiptil din cameră. Nevasta a chemat servitoarea, portarul și le-a interzis ferm să aducă ziare în casă. A luat de la fi-su un volumaș din “Robinson Crusoe”, cu poze colorate, și i l-a dus soțului.
— Na, citește! Poate trece.
Cînd a băgat peste o oră un ochi în camera soțului, a plesnit din palme și s-a repezit la el țipînd din răsputeri.
Ivanov se ținea de mînerul ramei de fereastră de iarnă, își lipise cu lăcomie ochii de rama asta și șoptea ceva…
— Doamne! a exclamat nefericita femeie. Am și uitat că avem ramele învelite în ziar… Gata, liniștește-te, puișor, liniștește-te… Hai, zi, ce-ai citit acolo? Ce mare chestie?
— Despre excluderea lui Koliubachin… Ha-ha-ha! a început să urle Ivanov, clătinîndu-se ca beat. — Să renegăm vechea orî-rî…
În cameră a intrat tata socru.
— Sigur! a spus în șoaptă. — Fugi după polițist…
Peste jumătate de oră, Ivanov, palid, bizar de întins, zăcea culcat pe pat cu mîinile încrucișate pe piept. Lîngă el stătea așezat tata socru care citea încet, mormăit, Programul de la Erfurt. Nevasta plîngea într-un colț, înconjurată de copiii speriați și perplecși.
În cameră a intrat polițistul. S-a apropiat de patul lui Ivanov încercînd să nu bocănească din cizme, l-a pipăit pe cap, i-a scos din buzunar un teanc de proclamații, un obiect de metal și, dînd cu tristețe din cap, a spus:
— E gata! S-a copt de tot.
S-a uitat cu părere de rău la copii, și-a desfăcut brațele a neputință și s-a apucat să scrie un certificat de trimitere în gubernia Vologodskaia.

(traducere din limba rusă de Bogdan Budeș)

Decembrie – decembrie. 25 de ani

December 23, 2014 § Leave a comment

Eu cred că adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 se va afla – va fi lăsat liber către public – peste foarte foarte mulți ani, cînd evocarea lor va stîrni doar pasiuni livrești, sigur, vii și înfăcărate, dar golite de învolburarea sîngelui și de încrîncenarea cărnii – pasiuni asemenea celor stîrnite de toate evenimentele înșirate rece, metodic, în manualele de istorie.

Există încă supraviețuitori sau urmași ai celor căzuți, mame și tați care și-au pierdut fii și fiicele abia ieșite din adolescență, bărbați care și-au pierdut iubitele sau nevestele, copii care și-au pierdut mamele sau tații. Tuturor acestora li s-a furat viața pe care ar fi putut s-o aibă. Celorlalți, viața le-a fost curmată cu totul.

Chiar credeți că e cineva dispus să lase liberă energia indignării și furiei unei generații încă active, la aflarea unui foarte posibil adevăr, și anume că mame și tați, fii și fiice, iubite și neveste și soți, au murit nu pentru ce credeau ei că fac, ci pentru ceea ce s-a pus la cale pe seama lor? Această nuanță e cutremurătoare și, cinic, e în folosul „ambelor părți”: unii își salvează (încă) pielea și „onoarea”, ceilalți sunt scutiți de durerea de a-și vedea prăbușite toate speranțele pe care și le-au pus în viitor, cînd au umplut, curați și sinceri, străzile orașelor țării în decembrie 1989.

Și totuși – cinstea memoriei le revine lor, acestora din urmă.

Apel către nehotărâți / Grupul pentru Dialog Social

November 13, 2014 § Leave a comment

(Preluat din Revista 22) “Nu vă amăgiți că stând acasă nu veți vota. Stând acasă, veți vota un impostor periculos.” Dacă credeți în ce citiți aici, distribuiți acest text și prietenilor voștri.

Dragi prieteni care vă gândiți să nu ieșiți pe 16 noiembrie din casă pentru că n-aveți cu cine vota, Respectându-vă libertatea opțiunii, vă rugăm să ascultați o clipă „oful” nostru, al celor care au ieșit la vot și vor ieși și-n turul al doilea:

Convingerea noastră este că episodul electoral prin care trecem acum este – după mineriadele din vara lui 1990 și după cutremurarea societății din vara lui 2012 – al treilea moment de alertă maximă din istoria noastră post-decembristă. Numai un orb nu vede la ce mijloace recurge un grup de oameni cinici în preajma alegerilor, pentru a pune definitiv mâna pe putere și a o utiliza doar în folosul lor. Nu contribuiți, cu dezgustul vostru pentru politică și politicieni – ajungând să credeți că „toți sunt la fel” –, la un deznodământ politic care, pentru o perioadă nedeterminată de timp, se poate dovedi catastrofal pentru viețile noastre.

Nu toți candidații la prezidențiale „sunt la fel”. Nu toți, având pe mână bugetul țării, l-au folosit pentru campania lor electorală. Nu toți au făcut pomeni din banii noștri pentru a fi ei aleși. Nu toți și-au mituit electoratul. Nu toți l-au manipulat, exploatând ignoranța politică a oamenilor amărâți din țara noastră. Nu toți, având pe mână puterea și instituțiile statului, le-au refuzat cetățenilor români, acolo unde au socotit că pot s-o facă, dreptul de a vota. Nu toți au folosit minciuna ca supremă metodă electorală. Nu toți au recurs, în campanie, la cele mai mârșave lovituri, incompatibile cu jocul social al democrației. Nu toți și-au batjocorit contracandidatul pentru că nu are copii. Nu toți au folosit Poșta Română pentru a-i înspăimânta și a-i minți cu tăierea pensiilor pe bătrânii țării.

Nu credeți că măcar pentru a da o replică acestor mizerii merită să veniți pe 16 noiembrie la urne? Îi puteți sancționa, îi puteți opri, prin votul vostru, pe cei care le-au făcut. De voi depinde să împiedicați căderea colectivă într-o prăpastie a istoriei. N-are cum să nu vă pese de noi toți. Nu credeți că merită să dăruiți o oră din viața voastră pentru viitorul vieților noastre? Gândiți-vă la nenorocirea care se va abate peste țară, dacă vă veți folosi libertatea de a alege ca libertate de a alege să nu alegi.

Nu vă amăgiți că stând acasă nu veți vota. Stând acasă, veți vota un impostor periculos.

Semnați aici: http://www.revista22.ro/apel-catre-nehotarati-49765.html

Se poate încă o dată

November 11, 2014 § Leave a comment

În 2004, au pierdut.
În 2009, au pierdut.
10 ani fără ca ei să aibă controlul total. Da, s-au îmbogățit, dar, per ansamblu, țara a mers înainte.
Ne-am tîrît, dar spre înainte.
Mulți dintre ei vor face Anul Nou 2015 în pușcărie. Nu e puțin lucru.
Ce, credeați că se vor lăsa ușor? Numărați-i. O să vedeți cîte mutre odioase au dispărut din spațiul public.
Pentru ei, alegerile astea nu sunt doar despre cîștigarea sau pierderea unor alegeri în ciclul firesc politic al unei țări. Nu e ca la ceilalți: că-i Obama, Bush sau Clinton, per ansamblu țara merge bine. Nu. În cazul lor e despre viață sau moarte (politică). Și despre pierderea libertății.
Încă 5 ani departe de controlul total al Puterii sunt pentru ei o catastrofă.
S-ar face 15 ani. Apoi, poate, încă 5.
Alții vor înfunda între timp pușcăria.
Și ne vom mai tîrî încă puțin. Să nu-ți fie rușine că te tîrăști. Fiindcă te tîrăști spre înainte, nu spre înapoi. După cincizeci de ani de beznă și douăzeci și cinci de ani de frîne și piedici puse de ei și de urmașii lor, nu poți să zbori, nici măcar să mergi vertical. Dar pentru ca măcar să nu te tîrăști spre înapoi, e nevoie de ceva foarte simplu: să faci o plimbare de cîteva minute, pe 16 noiembrie, duminică, la secția de vot și să-i împiedici să pună mîna pe toată țara. Au jefuit-o destul.
Ce ai de pierdut dacă te plimbi puțin?
În 2004, au pierdut.
În 2009, au pierdut.
În 2014, pot pierde doar dacă nu stai în casă și te duci la vot.

Tu nu ai nimic de pierdut. “Pierzi” doar cincisprezece minute. Ei au însă totul de pierdut: vilele, mașinile, amantele, conturile, vacanțele, terenurile, pădurile, fiefurile, au de pierdut puterea care, doar ea, le menține erecția și le umple mațul.

P.S. Pe 16 noiembrie, se fac fix 25 de ani fără o lună de la primele manifestații de la Timișoara. Pe 16 noiembrie începe adevărata Revoluție, făcută prin vot. Fiindcă de vot – gestul unei mentalități de om liber – le e cel mai tare frică.

Pentru românii din străinătate

November 10, 2014 § Leave a comment

Văd la “trafic” că blogul meu mititel e citit în mod constant și de cîteva zeci de conaționali stabiliți în străinătate. Vă mulțumesc. Vă rog să citiți și să distribuiți acest text scurt și precis. E așa cum spune Tatiana Niculescu Bran.

“Dragi români din lumea largă,
aflați despre noi că nu suntem bine, ceea ce nu vă dorim și vouă. Devenim, pe zi ce trece, un popor confiscat de o bandă de iresponsabili. Ministrul de Externe a demisionat. Nu vă bucurați, fiindcă nu vi se vor face secții noi de vot. Guvernul nostru e de capul lui, nu mai respectă nicio lege și nicio regulă. Decretează anarhie instituțională și mediatică, de frică să nu piardă Victor Ponta alegerile. Deci, nu așteptați nimic de la statul nostru captiv. Cu atât mai mult, vă rugăm, votați cu toții, votați masiv, de dimineață până seara, ca să ne luăm țara înapoi! Asta trebuie să facem și noi acasă: să votăm pentru noi toți!
Cu drag, ai voștri copii, părinți, surori, frați, veri, rude și prieteni.”

Tatiana Niculescu Bran

Mitul fondator al României de azi

November 10, 2014 § Leave a comment

Orice pe lumea asta are o piatră de temelie, un fundament, un “mit fondator”. Am senzația că “mitul fondator” al democrației noastre poate fi identificat în acest filmuleț și are două elemente: brambureala gălăgioasă și “Mircea, arăți că lucrezi!”

Mircea nu lucra la nimic. Era o “făcătură”, lucrul lui Mircea era o butaforie. După 25 de ani, România stă încă sub semnul bramburelii gălăgioase și al butaforicului “ne facem că lucrăm”.

Neamțul care tace (dispare brambureala gălăgiei) și face (nu se face că) ar putea fi cotitura salvatoare. Pe 16 noiembrie.

Atît.