De ce teatru? O „Scrisoare către actor” de David Mamet

Poate o fi venit vremea unui conflict devastator între culturi/civilizații. De ce ar fi imposibil? Un conflict care să descarce toate tensiunile acumulate. Un conflict care ne împinge spre repaus, spre un moment de răgaz care precede încordarea de dinaintea saltului următor.
Dacă privim în urmă, istoria a fost mereu imprevizibilă. Poate că am ajuns aici din cauza aroganței și infatuării omului care s-a pus în centrul Universului.

Ce ne învață teatrul bun? Să punem întrebările corecte.

“Scrisoare către actor” de David Mamet, veche de cel puțin zece ani. Nu e un text foarte scurt, dar se citește ușor; e sîmbătă, mîine e duminică, e o lectură folositoare.

(Traducerea îmi aparține.)

—

Trăim în vremuri foarte tulburi.

Multe cuvinte simple par să-şi fi pierdut înţelesul şi multe procese simple sunt numite prin cuvinte noi.

Vorbim de relaţii în loc de căsătorie.

Vorbim de parenting în loc de a creşte un copil; (…)

Vorbim de progres şi de creştere aşa cum vorbim de parenting. Ca de procese fără obiect. Ne temem să ne gîndim la rezultatele a ceea ce facem. Vorbim de creştere în economie, de creşterea “sinelui”, de creşterea unei relaţii, de parcă s-ar putea progresa altfel decît spre un ţel anume sau creşte fără maturizare. Aşadar, aceşti termeni, progres şi creştere, folosiţi cu sensul de expansiune infinită, neagă ideea de împlinire şi repaus.

Dar ceea ce creşte trebuie, la un moment dat, să înceteze să crească. Iar după o perioadă de maturitate trebuie să decadă şi să moară. Declinul este o parte inevitabilă a vieţii, iar încercarea de a nega existenţa morţii este dovada unei înţelegeri fie imatură, fie strîmbă.

Lucrurile cresc în timp. Nu născocim şi enunţăm în acelaşi timp; nu putem lua şi primi în acelaşi timp. Există un timp al acumulării şi un timp al diseminării, iar descompunerea finală este declinul care se instalează pentru ca o nouă viaţă să poată lua locul.

Studiul creşterii şi declinului naturale este studiul Teatrului; iar organismele teatrale: o carieră, o piesă, o stagiune, o instituţie, cresc şi se maturizează şi decad şi mor după aceleaşi reguli care guvernează creşterea şi moartea unei plante sau a unui animal. Organismul creşte pînă la un moment dat şi este modelat de rezistenţa pe care o întîmpină pe calea spre ţelul lui predeterminat.

Ambiţiile care aduc laolaltă un grup de tineri din dorinţa de a forţa şansa şi de a porni o nouă companie vor destrăma în cele din urmă compania, în vreme ce ambiţiile,odată ce un set de ţeluri a fost atins, îi poartă pe indivizii implicaţi spre noi teritorii şi tot aşa.

Toate piesele sunt despre declin. Ele sunt despre finalul unei situaţii care s-a împlinit pe deplin şi despre dezordinea inevitabilă care urmează pînă ce echilibrul este restabilit.

De aceea teatrul a fost mereu esenţial pentru echilibrul psihic omenesc. Teatrul ne confruntă cu noţiunea de declin: în comedie cu subţirimea statutului nostru social, în tragedie cu inevitabilitatea morţii. Dramaturgii şi piesa de teatru se străduiesc să facă ordine într-un mediu dezordonat. Treaba lor e să observe şi să redea declinul pe măsură ce se îndreaptă către repaus, şi să ofere alinare, rezultatul caracteristic repausului.

Într-o perioadă de creştere, dezordinea este provocată de lipsa împlinirii; organismul, piesa de teatru, copacul cresc pînă se împlinesc. Împlinindu-se, procesul este răsturnat, iar ordinea poate fi din nou restabilită doar prin descompunerea organismului.

Cînd o societate e în creştere (ca şi atunci cînd o piesă de teatru e în creştere) toate elementele acelei societăţi contribuie la creştere: artele, economia, religia (ca în America secolului al XIX-lea). Cînd o societate e în creştere apar şi înfloresc acele lucruri care fac organismul puternic, viril, vioi, îndreptat spre înafară – pe scurt, rodnic. Şi trăim cu toţii această experienţă cînd lucrăm la un nou proiect: lucrăm fără să dormim, cei care ne ajută apar în chip miraculos, dobîndim cu uşurinţă abilităţi noi, oamenii sunt bucuroşi să ne întîlnească…

Cînd o societate s-a împlinit, toate aspectele acelei societăţi tind către descompunere, către reducerea acelei societăţi la părţile ei componente cele mai mici, astfel încît să poată fi obţinut repausul, iar acele componente să fie utilizate într-o nouă sarcină. Cînd o societate s-a împlinit, cînd şi-a atins scopurile enigmatice, nu e un „nenoroc” ci e de bun simţ ca toate aspectele societăţii să favorizeze războiul, gunoiul, poluarea, îndoiala, neliniştea – acele lucruri care accelerează declinul. (Acţiunea acestui declin poate fi pur şi simplu văzută la o mică societate, o companie de teatru sau o afacere. Ajunge de succes, membrii devin ambiţioşi, se nasc conflicte, relaţii stabilite anterior se destramă, nimeni nu mai e de acord cu nimeni, apar interese financiare care-i oferă sume mari de bani ca să-şi oprească activitatea).

Cînd ne uităm la marea noastră societate de azi vedem o mulţime de probleme – suprapopulare, riscul distrugerii nucleare, pervertirea eticii muncii, dispariţia tradiţiei, homosexualitatea, bolile cu transmitere sexuală, divorţul, slăbiciunea economiei – şi spunem: “Ce nenoroc să ne copleşească toate deodată!”. Chiar luate şi separat aceste evenimente par de neînţeles. Contemplarea lor luate ca întreg poate provoca groază. Ce se-ntîmplă aici şi de ce aceste lucruri ne-au copleşit toate deodată?

Ca multe lucruri care care par de nerezolvat ca probleme acestea pot fi văzute şi ca soluţii. Ele sunt o încercare de a găsi repausul.

Să luăm o prietenie care şi-a consumat povestea. Un incident izbucneşte din senin, ceva stupid, în legătură cu care prietenii sunt în dezacord, şi care destramă în cele din urmă prietenia. Problemele care ne copleşesc sunt o încercare a universului de a descoperi, prin selecţie naturală dacă vreţi, acel lucru care provoacă o stare de repaus.

Probleme lumii, SIDA, cancerul, războiul nuclear, poluarea nu sunt la urma urmei mai rezolvabile decît problemele unui copac care a dat rod: merele sunt răscoapte şi cad – ce poţi face? Frunzele, în chip asemănător, cad şi ele exact atunci cînd sunt mai necesare, şi copacul deja slăbit se încovoaie sub greutatea gheţii, iar însăşi seva care ar putea hrăni lupta temerară pentru păstrarea vieţii în copac seacă. Ce poţi face? Ce poţi face în legătură cu problemele care ne copleşesc viaţa? Nu poţi facenimic şi nici nu trebuie să faci nimic. Ceva se întîmplă – organismul se pregăteşte de repaus.

Noi, cultural , ca civilizaţie, suntem în punctul în care datoria firească şi dătătoare de viaţă a organismului e să decadă. Nimic nu va împiedica asta, nimic nu poate s-o împiedice, fiindcă e forţa vitală, iar dovezile sunt toate în jurul nostru. Ascultaţi muzica din gări şi de la telefon cînd cineva vă pune apelul în aşteptare. Problema nu e cineva sau un grup de oameni care decid de capul lor să vă sîcîie cu muzică proastă. Problema e o crescîndă şi concertată încercare universală de a reduce timpul în care fiecare dintre noi este singur cu gîndurile sale; e un inconştient colectiv care se vrea o binecuvîntare.

Acuma, cît timp va dura această aspiraţie către repausul final, această descompunere a civilizaţiei? O zi, o oră, un an poate, o sută de ani, sigur nu mai mult. Civilizaţia noastră se poate descompune, aşa cum oamenii de vîrsta mea au ştiut-o în toată vremea vieţii lor; se poate întîmpla oricînd şi dintr-odată.

Şi unde e liniştea aceastei înţelepciuni? Poate aici: aşa cum spuneau stoicii, zeii fie există fie nu. Dacă există, atunci, fără îndoială, lucrurile se desfăşoară aşa cum le e scris. Dacă nu există, de ce să ne opunem plecării dintr-o lume în care nu există zei?

… cei mai mulţi dintre voi cei tineri aveţi lucruri mai amuzante şi mai adecvate de făcut decît să vă bateţi capul cu prea multă filozofie.

… viaţa merge mai departe şi există un motiv pentru care sunteţi aici; există un motiv pentru care civilizaţia noastră a crescut şi există un motiv pentru care urmează să moară – dar aceste motive ne sunt la fel de inaccesibile ca şi motivele pentru care ne-am născut şi vom muri.

Nu trebuie să cădem victime aiurelii liberale care presupune că dacă putem înţelege o problemă nu suntem, de facto, o parte a problemei. Noi suntem problema, asemenea omului care conduce spre casă într-o duminică noaptea întorcîndu-se de la familia Hampton şi-i înjură pe idioţii care au provocat ambuteiajul. Suntem o parte a procesului, lumea decade cu repeziciune şi nu putem face nimic.

Să fim sinceri şi privim adevărul în faţă: cum decade lumea noastră particulară? Teatrul are puţine piese noi şi cele mai multe dintre ele sunt proaste. Criticii par să se împotrivească la fiecare pas originalităţii şi expresiei iubirii; televiziunea cumpără talente cu toptanul, arta actoriei decade fulminant în fiecare an.

Voi mai tinerii din teatru aţi putea spune: unde este producătorul amabil şi generos? Agentul inspirat? Criticul înţelept? Încetaţi mai bine să-i căutaţi şi admiteţi că nu există. Astăzi, meseria agentului, a criticului, a producătorului e aceea de a grăbi declinul, iar ei îşi fac meseria – meseria pentru care societatea i-a ales e aceea de a răspîndi teroare şi apatia definitivă care urmează cînd un individ este prea înfricoşat să privească la lumea din jur. Ei sunt muzica din gări şi reprezintă dorinţa noastră de repaus.

Aţi putea întreba unde e liberul arbitru în toate astea, unde e voinţa individului? Eu unul nu cred că există, eu cred că toate societăţile funcţionează potrivit regulilor selecţiei naturale şi că supravieţuiesc aceia care servesc mersului societăţii, asemenea oamenilor rămaşi în drum cînd li s-a stricat autobuzul. Personalităţile lor individuale nu sunt importante; necesitatea de moment va produce expertul, omul cumsecade, linguţitorul, măscăriciul şi tot aşa.

Şi-acuma, ce-i cu meseria voastră?

Cei mai mulţi dintre voi care decid să rămînă în teatru vor deveni o parte a vîrtejului reclamelor, televiziunii, a căutării gloriei şi recunoaşterii. În aceste vremuri de declin acele lucruri pe care societatea le va recompensa prin glorie şi recunoaştere sunt actoria proastă, scrisul prost, alegerile care împiedică gîndirea, reflecţia şi eliberarea; şi aceste lucruri vor fi numite artă.

Unii dintre voi sunt poate născuţi să reprezinte opinia opusă – opinia minoritară a cuiva care, din cine ştie ce motiv, nu se teme să-şi examineze propria situaţie. Unii dintre voi, în ciuda a tot şi toate, sunt sortiţi de destin să încerce să aducă ordineape scenă, să încerce să aducă pe scenă, cum zicea Stanislavski, viaţa sufletului omenesc.

Ca şi Laocoon, veţi avea parte de ceva suferinţă în încercările voastre de a îndeplini o sarcină despre care vi se va spune că nici măcar nu există. Vă rog să ţineţi minte că oamenii care vă spun asta, care vă spun că sunteţi şterşi şi lipsiţi de talent şi necomerciali, îşi fac meseria; şi mai ţineţi minte că în încăpăţînarea şi dedicaţia voastră şi voi vă faceţi meseria.

Dacă vă veţi lupta să aduceţi ordinea pe scenă, dacă vă veţi lupta să recreaţi în voi arta dispărută a actoriei, arta dispărută a meşteşugului scenic, acea artă veche de zece mii de ani, (dispărută în cea mai mare parte a ei pe timpul vieţii mele), dacă vă veţi lupta să deprindeţi arta pierdută a povestitului, veţi suferi, şi pe măsură ce veţi lucra şi îmbătrîni, veţi privi în jur şi veţi spune: “De ce atîta chin?” Iar răspunsul e că trebuie să vă chinuiţi dacă sunteţi aleşi să vă chinuiţi, şi dacă nu, atunci nu.

E o lume foarte tulbure. De aceea, aşa cum zic stoicii, ar trebui cu toţii să încercăm să ne păstrăm principii puţine şi simple ca să ne putem raporta la ele cu repeziciune. Dacă păstraţi legătura cu procesele naturale, cu voi înşivă şi cu Dumnezeul vostru, cu elementele de bază ale profesiei voastre – nevoia umană de a spune şi asculta poveşti – cu procesul natural al creşterii şi declinului, atunci puteţi, cred, să aflaţi liniştea chiar şi în teatru.

Civilizaţia noastră e zdruncinată şi e pe moarte şi nu a priceput încă acest lucru. Se scufundă, dar încă nu s-a scufundat în barbarie totală, şi cred adesea că războiul nuclear există pentru nici un alt motiv decît acela de a ne scuti de această umilinţă.

Am fi dorit ca lucrurile să nu stea aşa, dar ele tocmai aşa stau; iar pentru voi, cei tineri, ca să-l citez din nou pe Marc Aureliu: primiţi un semn rău înainte de luptă, şi ce dacă? Tot e de datoria voastră să luptaţi.

Aceia dintre voi care sunt chemaţi să lupte să aducă pe scenă un teatru nou, teatrul generaţiei voastre, sunt meniţi unei vieţi captivante.

Veţi vîsli în contra unui curent din ce în ce mai puternic, şi-n timp ce faceţi asta, dacă în mijlocul panicii care vă înconjoară şi care-şi spune bun simţ sau valoare comercială vă faceţi meseria simplu şi bine, veţi primi răsplata minunată şi nepreţuită de a vă descoperi femeie sau bărbat adevărat.

Dacă veţi lucra în teatrul adevărat, această meserie e una minunată în aceste vremuri de declin final; această meserie e aceea de a aduce semenilor voştri, cu ajutorul înţelegerii şi priceperii voastre, posibilitatea de comuniune cu ce e esenţial în noi toţi: că sîntem născuţi spre a muri, că ne luptăm şi eşuăm, că trăim fără să ştim de ce am fost puşi aici şi că, în mijlocul a toate astea, avem nevoie să iubim şi să fim iubiţi, dar ne temem.

Dacă sunteţi binecuvîntaţi cu inteligenţă, vă veţi afla într-o luptă neîncetată între voinţă şi frică. Aflaţi vă rog că această bătălie e o confruntare cu nucleul central al dramei: bătălia dintre ceea ce eşti chemat să faci şi ceea ce ai prefera să faci. Participarea la această bătălie e o educaţie în tragedie.

Încercările voastre de a răspunde la întrebarea “Ce trebuie să fac?” vă pot conduce să îmbrăţişaţi şi studiaţi atît filozofia cît şi tehnica; să învăţaţi să meditaţi şi să învăţaţi să jucaţi, astfel încît personalitatea şi munca voastră să devină una, şi să vă îndepliniţi scopul vostru adevărat, scopul vostru cel mai înalt, ca membri ai teatrului. Iar scopul e acesta şi acesta a fost mereu: să reprezentaţi nevoia culturală de a pune întrebarea:

“Cum pot trăi într-o lume în care mi-e dat să mor?”

O amintire stîrnită de Google

Mi-am amintit istoria asta în timp ce căutam ceva pe Google.

Mi-am amintit că prin clasa a IV-a învățătoarea a chemat-o pe mama la școală. Înainte să vină m-a întrebat dacă am făcut ceva. I-am răspuns că nu știu să fi făcut ceva pentru care să fie chemată la școală. S-a dus, a vorbit, nu-mi amintesc să-mi fi spus ceva după.

După mulți ani, am aflat. (Sau mi-o fi spus și atunci ceva, dar nu mai țin minte.) O chemase să o roage să nu mă mai chinuie. “Cum adică îl chinui?” presupun că a întrebat-o maică-mea. Învățătoarea i-a arătat atunci o compunere (temă pentru acasă) pe care o scrisesem despre căprioară. Cred că ni se ceruse să scriem ceva despre ce animal vrem noi. Începea așa: “Căprioara, capreolus capreolus, este un mamifer care trăiește în… face parte din familia… etc., etc.” După care urmau și contribuții personale întinse pe vreo cinci pagini. Nu mă pusese nimeni să caut în dicționar și în atlasul cu animale. Aveam probabil nevoie să știu ce e căprioara – iar capreolus capreolus avea un aer de o exactitate impresionantă – înainte de a mi-o imagina la marginea pădurii, pîndind speriată etc.

Întîmplarea asta a avut și un efect neplăcut asupra unui coleg. La o ședință cu părinții, învățătoarea m-a lăudat și a dat exemplul celor cinci pagini despre căprioară. După ședință, una dintre mame a cerut acasă caietul fiului, să vadă și ea ce scrisese el. Scrisese o jumătate de pagină despre pisică. “X cum a putut să scrie cinci pagini?” l-a întrebat maică-sa. “Mamă, eu nu-s ăla să trag cinci pagini de-o pisică!…” (Urmarea asta am aflat-o fiindcă mamele au vorbit la altă ședință cu părinții.)

Am senzația că apariția unui instrument ca Google nu a modificat fundamental paradigma curiozității.

Cred că asta am vrut să spun.

P.S. După ce am scris cam jumătate din textul de mai sus, mi-am dat seama că tinde să aibă un aer encomiastic. Dar n-am ce-i face; ăla am fost eu și asta e.

Stați liniștiți că plec de Mihail Jvanețki

Da, am părăsit-o fin’că nu mi-a lăsat o bucățică de tort.

Da! L-au mîncat pe tot și cînd am ajuns eu nu mai era niciun pic. Da! De-asta am părăsit-o. Aveți dreptate. Sunt un psihopat. Nu! Nu fin’că n-are pic de înțelegere în ochi cînd ești bolnav, ceri medicamentele și ți se răspunde: “Nu era nevoie să țipi. Nu era nevoie să urli… Nu era nevoie să… Nu era nevoie să… Nu era nevoie să…” Normal că nu era nevoie să.

O lună n-a fost nimic de mîncare în afară de ce-am adus eu. De ani de zile nu înțeleg pe ce se duc banii, și tot mai mulți.

Nimeni din casă nu muncește, în afară de mine, iar eu trebuie să muncesc tot mai mult, fără mîncare și să mă rog să mi se spele cîte ceva. Trebuie să țin minte găurile din ciorapi, fin’că “da’ de ce nu mi-ai spus?”, trebuie să-mi țin scrisorile sub cheie, carnețelele, fin’că mi se taie, mi se răzuie numele cunoscuților.

– De ce-ai urlat?! Acum, na, bolește. Și ce strigi acum după ajutor? Singur ești vinovat. Singur ești vinovat. Singur ești vinovat.

Da! Singur sunt vinovat. Trebuia să presimt în fata aia drăguță, blîndă, feminină, partenera de azi. Trebuia să mă aplec bine în față, să casc ochii și să presimt. De fiecare dată cînd mă întorc acasă – acasă nu-i acasă.

Plec fin’că nu mi-a lăsat o bucățică de tort. Și cînd întreb: “De ce strigi așa la maică-ta?” – “Tu ești vinovat. Tu m-ai făcut așa”.

Eu? Poate. Se prea poate. Eu nu pot să vorbesc în halul ăsta cu maică-mea. Nu pot să-mi bat joc de prietenii mei. Iar nenorociții pe care i-am cunoscut demult, tot așa erau și înainte de mine.

Da. Eu sunt vinovat. Și trebuie să plec fin’că din cauza mea copilul poate deveni isteric, mătușă-sa, nepoatele, toți vecinii. Vreau foarte tare să zic ceva urît despre mine. Dar întrebați-i pe ei. Tot ce veți auzi acolo despre mine va fi atît de urît că nu trebuie să mai am grijă cum să mă zugrăvesc.

M-am întors la perete.

M-am supărat… Și-am tăcut.

Și mă tot întrebau insisent, tare și întruna – că de ce tac. Nu cumva fin’că nu mi-au lăsat o bucățică de tort?

– Da?

– Da!

– Na! Uite cum ești. Acum am înțeles! Hai, dormi! Așa fel de om ești.

– Dorm. Așa fel de om sunt.

Unde să fugi de tine însuți? Cu mine nu se poate trăi. Nu suport să mi se bage lumea-n suflet și adesea vreau să fiu singur. Nu-mi place cînd mi se citesc scrisorile și mi se taie cîte ceva din ele. Nu pot trăi fără compasiune, fără ajutor. Nu vreau să alerg mai știu eu unde ca să vorbesc. Nu vreau să-mi caut mîncarea preferată acasă la mătușă-mea. Nu vreau ca atunci cînd apar să întrerupă brusc conversația la telefon.

– Stai. Nu mai pot vorbi, s-a întors.

Și nu am putere, tenacitate, să mă justific, să trag spuza pe turta mea, și să demonstrez mereu, să demonstrez, și să nu fiu crezut, că nu sunt vinovat de tot.

Da, cu mine e clar că nimeni nu poate trăi.

Și plec ca să rămîn singur.

De ce plec?

Fin’că nu mi-ai lăsat o bucățică de tort.

(traducerea mea, Bogdan Budeș)

Mansarda #2

O amintire cheamă pe altă…

Ultimul an de liceu am visat doar un lucru: cum voi da la Filozofie și voi locui la mansardă. Eram, firește, sub o puternică impresie: “Romanul adolescentului miop” al lui Eliade apăruse de curînd integral (inițial apăruse doar prima parte, “Gaudeamus”, ediția nouă cuprindea și episodul universitar “Mansarda”) și mi-a înfierbîntat imaginația: filozofie, mansardă, citit, scris; miop eram deja așa că jumătate din drum era parcursă…

După șase luni de stat la cămin (în “Leu”), am fost dus de o tînără pe care o meditam la franceză la niște prieteni de-ai ei; aceștia locuiau în mansarda blocului la parterul căruia se afla farmacia “Sala Palatului”, vizavi de Conservator. Am traversat Cișmigiul noaptea după o ninsoare care lăsase niște troiene de jumătate de metru…

A doua zi, sunam la ușa unui apartament din bloc în care locuia proprietara unei cămăruțe la mansardă de dimensiunile unui compartiment de tren. Din casă se auzea radioul – “România Actualități – dat la maximum. Fusesem prevenit că doamna apreciază punctualitatea și am așteptat să aud crainicul spunînd: “… a fost ora nouă.” Am sunat și am auzit aproape imediat: “Acum, acum!” Ușa a deschis-o o femeie cu părul alb, de statură medie, subțire; mi-a întins mîna și a spus (textual): “How British! Remy Oculeanu. Intră.” Negocierea n-a durat mult: nu plăteam nimic și, de două ori pe lună, trebuia să cobor la farmacie să-i cumpăr din banii pe care mi-i dădea medicamente. Dacă îmi făcea plăcere, mi-a spus, aș putea veni cîteodată să vorbim. M-am gîndit că puteam răspunde unei astfel de generozități cu cîte o vizită de curtoazie, cînd și cînd, fiindcă serile mi le închipuiam altfel…

Cred că puține au fost zilele cînd n-am trecut niciodată pe la doamna Remy Oculeanu. Fusese soția aviatorului Oculeanu (aici detalii: http://adevarul.ro/…/povestea-aviatorului-octav-…/index.html), prietenă cu toată lumea culturală interbelică… După război și pînă la pensionare fusese translator la Agerpres.

În ziua în care am terminat de citit “Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, am coborît, în transă, s-o întreb dacă îl cunoscuse. M-a privit lung și mi-a spus: “Pe Nicu?! Da, normal, venea, se așeza acolo unde stai tu, își împreuna palmele și spunea blînd: “Remy, îmi faci, te rog, un ceai?”… Altfel, cam patetic. Cum să urci în genunchi treptele bisericii?! Asta de aici, Biserica Albă…”

„Camil?! Un ticălos! Șarmant, da, da’ ticălos. A chinuit-o pe femeia aia…”

În altă zi, mi-a arătat mănușile pe care le purtase la balurile de la Palat. La 80 de ani avea încă o grație nemaipomenită.

Și tot de la ea am învățat că femeia trebuie aleasă după palme. “Trebuie să ai palmele cît să ți se umple cînd o ții de cur.” Exact așa a spus.

Am locuit acolo doi ani.

“Jurnalul fericirii” la Abația benedictină „Sfînta Maria”

După ce mi s-a încheiat perioada oficială de ședere cu bursă în Franța (e vorba de anul 1996), m-am hotărît să mai rămîn cîteva luni pe cheltuiala proprie. Aflasem că, în schimbul unor servicii menajere, pot primi „masă și casă” la Abația benedictină „Sfînta Maria” pe Rue de la Source, stația de metrou «Jasmin», în arondismentul XVI.

„Interviul” l-am dat cu fratele Paul. M-a întrebat dacă sunt botezat și dacă știu ceva despre benedictini. Știu, i-am spus, de regula tăcerii după apusul soarelui și că citisem romanul lui Umberto Eco, «Numele trandafirului”. Am văzut cum s-a schimbat la față:
– Citiți astfel de cărți?
– Da, ce e rău în ea?
– E o carte mincinoasă. Domnul Eco s-a infiltrat și-n biblioteca noastră, cu ajutorul unor înalți prelați și a scris apoi cartea aia defăimătoare.
– E un roman, nu e un studiu științific, am protestat. Apoi: Pot vedea și eu biblioteca?
– Doar cu aprobarea fratelui bibliotecar, mi-a răspuns.
– Și aprobă greu?
– Doar cu aprobarea părintelui abate.
Mi-am spus în gînd că nu-i chiar mincinos romanul lui Eco…

Interviul l-am trecut, am primit cîteva luni masă și casă. O cameră mică, mobilată util, cu baie proprie, curată. În schimb, trebuia să spăl vasele la prînz și să dau cu aspiratorul în „refectoire” (sala de mese care avea peste 100 de metri pătrați). Nu aveam voie să aduc femei (aveam intrare separată) și nici să fac gălăgie. Regula tăcerii o cunoșteam: călugării nu mai aveau voie să vorbească după apusul soarelui. Mi se recomandase ca după masa de seară să rămîn uneori la slujbă pentru a primi binecuvîntarea de seară din partea abatelui.

Abația avea vreo 40 de călugări rezidenți și vreo 20 de oaspeți zilnic. 60 de persoane x 2 feluri de mîncare + bolurile pentru salată, paharele de vin, ceștile pentru cafea, farfurioarele pentru desert, linguri, furculițe, cuțite… După primul prînz m-a luat amețeala gîndindu-mă că o să termin de spălat la 2 noaptea. Iar Parisul te cheamă fix noaptea.

Vasele le-am spălat împreună cu abatele și cu încă doi călugări. Abatele, din poziția cea mai înaltă, se „cobora” zilnic la cele mai umile activități. Era trecut de șaptezeci de ani și vorbeam despre Platon și Aristotel în timp ce frecam farfurii și furculițe.

Pe toată durata prînzului un lector citea cu voce tare și monotonă „texte edificatoare”. Cînd m-am „cazat” eu, lectorul ajunsese deja pe la jumătatea memoriilor lui Winston Churchill. Cumpărasem cu ceva vreme în urmă „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, apărut în traducere franceză; am făcut cartea cadou abatelui. Ultima mea lună de ședere în abație, s-a citit la prînz din „Jurnalul fericirii”. Părintelui abate îi plăcuse atît de mult cartea încît m-a invitat la o plimbare de siestă în curtea interioară a abației, un spațiu „medieval” cu grădină îngrijită și mici fîntîni arteziene. Plimbarea de siestă nu e doar o plimbare: grupul nostru de patru, abatele, fratele bibliotecar, fratele Paul și cu mine ne-am poziționat doi cîte doi, față în față. Mergeam așa pe o alee cu dale mari, unii mergînd înainte, ceilalți de-a-ndărătea, pînă la capătul aleii. Apoi, în sens invers. Era o tradiție păstrată încă de pe vremea peripateticienilor aristotelici.
Am profitat de ocazie și am cerut permisiunea să văd biblioteca.

A doua zi, am văzut bule papale, incunabule, documente medievale, Scripturi vechi de o mie de ani. Un dulap cu geamuri, plin cu cărți, dar încuiat cu lacăt mi-a atras atenția. „Acolo e infernul”, mi-a spus fratele bibliotecar care mă însoțise tot timpul. „Zola, Balzac și alții. Frații fac o cerere scrisă motivată ca să primească acces în «infern»”.
Cîte un frate găsit otrăvit în chilie mai lipsește, mi-a venit să-i spun…

Am locuit acolo vreo patru luni. Am spălat vase și am mers tot mai des la slujba de seară; atunci am descoperit cîntarea gregoriană – vocile a 40 de bărbați în rase negre, cu glugă pe cap, legați cu funii albe la brîu te expediau direct în atmosfera misterioasă a evului mediu. Binecuvîntarea din partea părintelui abate devenise regulă.
După ce m-am întors în țară, am aflat că părintele abate fusese chemat la Roma și făcut cardinal.

O amintire

Motto: ”În prag, am văzut apărînd un boşorog cu coarne şi colţi, plin de sînge, rînjind sadic în amintirea vremurilor cînd putea să dea frîu liber sălbăticiei sale interioare.” (Andrei Pleșu)
—
Ușa mi-a deschis-o nepotul. “Monstrul”, pe care plănuisem să-l vizitez încă din ultimul an de liceu, stătea pe jumătate întins în pat, sprijinit în două perne mari. Încă din hol, auzisem o voce slabă care întrebase “Cine a venit?” – “Un student, în vizită”, îi răspunsese nepotul.

Am dat bună ziua, m-am așezat pe un scaunel lîngă pat; a început să se uite la mine de sub fes cu ochii mici. “Ce înveți?” m-a întrebat. “Filozofie” i-am răspuns. A tăcut o vreme, nepotul se dusese la bucătărie, n-am știut ce să întreb mai departe și am stat așa ca atîrnat în aerul care să făcuse greu din pricina tăcerii. “Ajută-mă să trag pernele astea, să dorm puțin”. L-am ajutat. “Mă ții de mînă pînă adorm?” I-am luat mîna în palme. Mare, osoasă, ridată. “Ce mîini calde ai!…” și a început să moțăie. Am stat așa, ținîndu-l de mînă, pînă a adormit. Fix înainte să adormă, a mormăit cumva în gol, ca pentru sine: “Kant a fost un imbecil…”. După ce a adormit, am băut cafeaua pe care mi-o făcuse nepotul și am plecat prin Cișmigiu la facultate. Cișmigiul e foarte frumos toamna… Cînd am trecut pe lîngă două fete care veneau din sens opus am prins din zbor: “Uită-te la ăsta ce ochi are, zici că-i în transă.”

Pe la începutul lui decembrie, am auzit pe cineva pe culoar la facultate: “Știi c-a murit Țuțea?”

Asta a fost tot.

Mansarda

În mansarda în care am locuit primii doi ani de facultate erau vreo nouă cămăruțe. Pe vremuri (blocul a fost construit înainte de război), aici stăteau probabil „fetele-n casă”.
Vecină cu mine era o studentă violonistă în ultimul an la Conservator, o studentă la arte plastice la secția „artă monumentală”, două doamne, mamă (vreo 70 de ani) și fiică (vreo 50), un cuplu de tineri, și nea Costică împreună cu nevastă-sa. Celelalte camere se ocupau și se eliberau pe termene scurtede cîteva luni.

În camera de dimensiunile unui compartiment de tren aveam un pat simplu de 2 metri pe 80 de centimetri, o masă mică de vreo 40 pe 30, un scaun și un raft cu cărți care umplea peretele, pe toată lungimea lui, de sus pînă jos. Baia era comună, bucătăria era ceva improvizat. Numai nea Costică avea o bucătărie proprie, departe însă de camera la fel de mică. Nea Costică avea și televizor.

Nea Costică făcuse cîțiva ani de pușcărie fiindcă, mergea vorba, îl înjunghiase pe liftier – cel care repara liftul – din gelozie. Liftierul fusese în dulcețuri cu fiica doamnei de mai sus. Nea Costică era mititel de statură, uscat, dar musculos; în fiecare dimineață făcea flotări în fața camerei, pe hol. Nu era deloc prietenos. Deși nu-mi amintesc ca prin camera mea să fi călcat picior de femeie – poate de vreo două ori, în scurte vizite – nea Costică reușise să răspîndească zvonul că „ăsta aduce mereu curve la futut”… Nea Costică fusese eliberat condiționat din închisoare fiindcă nevastă-sa își pierduse ambele picioare și nu mai avea pe nimeni. Stătea toată ziua în pat, ca un bust viu sprijinit între perne, și fuma enorm (țigări Dacia). Nea Costică îi gătea zilnic, de două ori pe zi, și-i ducea mîncarea, la prînz și seara, pe o tavă.

Într-o zi, cînd plecam, nea Costică a sărit la mine cu un cuțit de bucătărie bont. Îl deranja că, uneori, seara sau dimineața, mai făceam game la vioara pe care nu eram încă gata s-o abandonez. Am reușit să mă feresc și să-l îmbrîncesc în perete. Deși părea speriat că-l izbisem destul de tare, s-a adunat rapid a intrat în bucătărie și l-am văzut – de emoție și teamă nici eu nu mă mai mișcasem din loc și-l urmăream atent -, l-am văzut cum umple cu apă o oală, o pune pe aragaz… „Ca la Posada mi te fac, ca la Posada!” Ca să ajungi la mansardă urcai pe o scară de fier. În ziua aia m-am întors tîrziu și Posada s-a amînat…

Nici cu prietenii nu era mai blînd. Mi-a speriat un prieten atît de tare încît, rămas peste noapte, amicul s-a ușurat în sticla de apă de frică să meargă noaptea la toaletă. Noaptea era, e adevărat, înfricoșător: beznă și doar huruitul mecanismului din casa liftului.

Cînd m-am întors peste niște ani acolo, nevastă-sa murise, iar el se făcuse mititel, se împuținase și devenise foarte amabil. Cuplul de tineri locuia încă acolo – aveau o cameră mai mare și aranjată; mi-au povestit că nea Costică luase o bătaie soră cu moartea de la un student pe iubita căruia o făcuse „curvă-decrețel”…

Lumea ca un butoi (Vladimir Voinovici)

Inițiativa imbecilă a unui deputat rus de a interzice vacanțele rușilor în Turcia, Egipt și Thailanda pe motiv că schimbările de climă le afectează sănătatea, mi-a reamintit prefața cărții lui Vladimir Voinovici, “Uniunea Sovietică antisovietică”. Un text scurt care (re)devine actual – (în traducerea mea). Cartea nu e tradusă în limba română.

Lumea ca un butoi
…
Pe terenul unde avem casa de vacanță se afla un butoi de fier plin pe jumătate cu apă împuțită de mult și care-și păstra aproape constant nivelul datorită alternanței zilelor însorite cu cele ploioase. Pe timpul verii, în apa asta puturoasă, se înmulțeau niște gângănii acvatice care se mișcau vioaie la suprafață și se cufundau în adânc ca să vâneze ceva invizibil pentru mine. Existența acestor gângănii mi se părea foarte misterioasă. Cu ce se hrăneau? Cum supraviețuiau, ele și larvele lor, când iarna butoiul îngheța bocnă? Totuși, supraviețuiau cumva, se nășteau și se înmulțeau cumva, și se hrăneau cu ceva. Și m-am gândit: ce-ar fi să presupunem că aceste gângănii sunt înzestrate cu capacitatea de a gândi? Ce imagine pot ele să aibă despre lumea înconjurătoare? Cam așa ceva: lumea e ca un butoi pe jumătate plin cu apă împuțită. Apa împuțită e mult mai bună decât cea proaspătă (cea proaspătă curge uneori de sus) fiindcă reprezintă mediul ideal pentru mișcare, reține căldura și conține felurite substanțe hrănitoare. Hotarele lumii sunt ușor de atins, au un profil sferic și sunt făcute din ceva solid. Dar dincolo de această lume stabilă și inteligibilă există, limpede, și alte lumi, în care nu totul e la fel de stabil. Acolo e când lumină, când întuneric. Acolo, când e lumină, plutește ceva rotund și fierbinte, iar când e întuneric, se arată niște gângănii strălucitoare. Lumea aceea e mult mai rea ca aceasta fiindcă din lumea aceea vine când fierbințeală, când ger. Acolo uneori ceva fulgeră și tună.

Și, privind la acești Diogene ai naturii, m-am gândit: dar ăștia suntem noi, oamenii sovietici!

Ne naștem, trăim și murim într-un butoi. Nu știm ce se petrece dincolo de hotarele butoiului și nu ne amintim cum am nimerit în el. Oricât de diferită ne-ar fi originea, în anii șederii în butoi ni s-a dezvoltat tuturor aceeași imagine despre lume – lumea ca un butoi. Locuitorii butoiului au reprezentările lor proprii despre bine și rău, au sfinții lor și ticăloșii lor. Cei mai inteligenți suspectează că, probabil, pe undeva există și alte lumi, că e posibil să mai fie multe astfel de butoaie în care viața e organizată cumva altfel. Cei mai iubitori de libertate își iau avânt din butoi, se târăsc pe peretele lui ruginit, cad și iar se târăsc. Cei mai perseverenți fie mor, fie se târăsc până la buza butoiului. Deodată, dinaintea lor se deschide o lume nouă, nemaivăzută, multicoloră: iarbă, flori, animale, pești, păsări, fluturi și libelule. Există apă, uscat, aer, și în aceste trei medii fiecare se deplasează cum poate: care zboară, care înoată, care se târăște și – nicio îngrădire. Dar fiecare își obține singur hrana și fiecare trebuie să aibă singur grijă să nu fie călcat în picioare, înghițit sau ciugulit. Doamne, da’ ce se petrece aici?! Înapoi cât mai repede, în butoi! Acolo nu e nicio floare, nicio iarbă, acolo e apa stătută, acolo hrana e săracă, dar e liniște. Te apropii de perete și moțăi, știind că nimeni nu te calcă, nimeni nu te ciugulește.

Trăiască butoiul!

(c) Vladimir Voinovici, În loc de cuvânt înainte,
Uniunea Sovietică antisovietică

(c) Bogdan Budeș, pentru versiunea în limba română

Istoricul bolii lui Ivanov de Arkadi Avercenko / (1910)

Într-o zi, Ivanov, locuitor al Petersburgului, fără apartenență de partid, a intrat în fugă în camera nevestei, pierdut, și, aruncînd ziarul, s-a apucat cu mîinile de cap.

— Ce-ai pățit? l-a întrebat nevasta.
— E de rău! a spus Ivanov. — Mă stîngesc.
— Nu se poate! a izbucnit nevasta. — Ar fi îngrozitor… trebuie să te întinzi în pat, să te învelești bine și să te freci cu terebentină.
— Nu… ce terebentină! a dat din cap Ivanov și s-a uitat la nevastă-sa cu niște ochi rătăciți și speriați. — Mă stîngesc!
— Da’ de la ce ți-a venit, vai de mine și mine! a gemut nevasta.
— De la ziar. M-am trezit de dimineață — toate bune, m-am simțit tot timpul apolitic, și cînd am pus mîna întîmplător pe ziar…
— Așa, și?
— Mă uit, și scrie că în Censtohov guvernatorul a interzis o conferință despre extragaerea azotului din aer… Și brusc, simt, că nu-mi mai ajunge…
— Cine?
— Aerul!.. Mi-a dat un junghi în inimă, ceva s-a rupt, și mă smucea dintr-o parte în alta… Doamne, mă gîndesc, ce să fie? Și imediat am înțeles: mă stîngesc!
— Dacă ai bea niște lapte… — a spus nevasta printre lacrimi.
— Da’ care lapte… Poate că în curînd o să mănînc doar terci de arpacaș!
Nevasta s-a uitat la Ivanov cu teamă.
— Te stîngești?
— Mă stîngesc…
— Să chem doctorul?
— Ce treabă are doctorul?!
— Să chem poliția?
Ca toți bolnavii cărora nu le place cînd străinii accentuează pericolul stării lor, Ivanov s-a încruntat, a început să fornăie și, prost dispus, a zis:
— Da’ nu mi-e atît de rău încît să chemi poliția. Poate trece.
— Să dea Dumnezeu, — a zis nevasta plîngînd cu suspine.
Ivanov s-a întins în pat, s-a întors cu fața la perete și a tăcut. Nevasta se apropia cînd și cînd de ușile dormitorului și trăgea cu urechea. Se auzea cum Ivanov, întins pe pat, se stîngea.
Dimineața l-a prins pe Ivanov tras la față, slăbit… S-a tîrît cu greu pînă în sufragerie, a luat ziarul, și fuga înapoi în dormitor, unde a desfăcut ziarul proaspăt apărut.
Peste cinci minute a intrat în goană în camera nevestei și a murmurat cu buze tremurînde:
— Tot mă stîngesc! Ce-o să mai fie – nici nu știu!
— Probabil că iar ai citit ziarul, — a sărit cu gura nevasta-sa. — Zi! Ai citit?
— Am citit… În Riga, guvernatorul a amendat un ziar pentru anunțarea focarelor de holeră…
Nevasta a început să plîngă și a dat fuga la tata socru.
— Ăsta al meu … — a spus ea frîngîndu-și mîinele. — Se stîngește.
— Nu se poate! — a exclamat tata socru.
— Așa e cum îți spun. Ieri de dimineață era sănătos, simțea că-i apolitic, pe urmă i s-a rupt ceva la rinichi și s-a stîngit!
— Trebuie să luăm măsuri, — a zis tata socru și si-a pus căciula. — Ia-i și ascunde-i ziarele, iar eu dau o fugă la poliție, să fac o cerere la comisar.
Ivanov stătea în fotoliu, posac, neras, și se stîngea în văzul tuturor. Tata socru și cu nevastă-sa stăteau într-un colț, îl priveau în tăcere, și în ochii lor se citeau groaza și disperarea.
A intrat șeful secției de poliție. Și-a frecat mîinile, a salutat-o înclinîndu-se politicos pe nevasta lui Ivanov și a întrebat cu un ton moale, baritonal:
— Ce face scumpul nostru bolnav?
— Se stîngește!
— A-a! a spus Ivanov ridicînd spre polițist o privire tulbure și suferindă. — Reprezentant al regimului perimat birocratico-polițienesc! Avem nevoie de legi drepte…
Polițistul i-a luat mîna, i-a căutat pulsul și a întrebat:
— Cum vă simțiți acum?
— Membru al Partidului Înnoirii Pașnice!
Polițistul l-a împuns pe Ivanov puțin cu degetul în cap:
— Nu e gata încă… Nu e copt! Da’ ieri cum v-ați simțit?
— Octombrist, a oftat Ivanov. — Pînă la prînz – de aripă dreaptă, după prînz – de aripă stîngă…
— Hm… grav! Boala progresează cu pași repezi…
Nevasta s-a prăvălit la pieptul lui tata socru și a început să plîngă.
— Eu susțin, de fapt, exproprierea forțată a proprieta…
— Dați-mi voie! se miră polițistul. — Da’ ăsta e programul cadeților…
Ivanov a scos un geamăt prelung și s-a apucat cu mîinile de cap.
— Înseamnă că sunt deja cadet!
— Și vă tot stîngiți?
— Mă stîngesc. Plecați! Mai bine plecați… Că mă tot uit la dumneavoastră și mă stîngesc.
Polițistul și-a desfăcut brațele a uluire… Pe urmă, a ieșit tiptil din cameră. Nevasta a chemat servitoarea, portarul și le-a interzis ferm să aducă ziare în casă. A luat de la fi-su un volumaș din “Robinson Crusoe”, cu poze colorate, și i l-a dus soțului.
— Na, citește! Poate trece.
Cînd a băgat peste o oră un ochi în camera soțului, a plesnit din palme și s-a repezit la el țipînd din răsputeri.
Ivanov se ținea de mînerul ramei de fereastră de iarnă, își lipise cu lăcomie ochii de rama asta și șoptea ceva…
— Doamne! a exclamat nefericita femeie. Am și uitat că avem ramele învelite în ziar… Gata, liniștește-te, puișor, liniștește-te… Hai, zi, ce-ai citit acolo? Ce mare chestie?
— Despre excluderea lui Koliubachin… Ha-ha-ha! a început să urle Ivanov, clătinîndu-se ca beat. — Să renegăm vechea orî-rî…
În cameră a intrat tata socru.
— Sigur! a spus în șoaptă. — Fugi după polițist…
Peste jumătate de oră, Ivanov, palid, bizar de întins, zăcea culcat pe pat cu mîinile încrucișate pe piept. Lîngă el stătea așezat tata socru care citea încet, mormăit, Programul de la Erfurt. Nevasta plîngea într-un colț, înconjurată de copiii speriați și perplecși.
În cameră a intrat polițistul. S-a apropiat de patul lui Ivanov încercînd să nu bocănească din cizme, l-a pipăit pe cap, i-a scos din buzunar un teanc de proclamații, un obiect de metal și, dînd cu tristețe din cap, a spus:
— E gata! S-a copt de tot.
S-a uitat cu părere de rău la copii, și-a desfăcut brațele a neputință și s-a apucat să scrie un certificat de trimitere în gubernia Vologodskaia.

(traducere din limba rusă de Bogdan Budeș)

Decembrie – decembrie. 25 de ani

Eu cred că adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 se va afla – va fi lăsat liber către public – peste foarte foarte mulți ani, cînd evocarea lor va stîrni doar pasiuni livrești, sigur, vii și înfăcărate, dar golite de învolburarea sîngelui și de încrîncenarea cărnii – pasiuni asemenea celor stîrnite de toate evenimentele înșirate rece, metodic, în manualele de istorie.

Există încă supraviețuitori sau urmași ai celor căzuți, mame și tați care și-au pierdut fii și fiicele abia ieșite din adolescență, bărbați care și-au pierdut iubitele sau nevestele, copii care și-au pierdut mamele sau tații. Tuturor acestora li s-a furat viața pe care ar fi putut s-o aibă. Celorlalți, viața le-a fost curmată cu totul.

Chiar credeți că e cineva dispus să lase liberă energia indignării și furiei unei generații încă active, la aflarea unui foarte posibil adevăr, și anume că mame și tați, fii și fiice, iubite și neveste și soți, au murit nu pentru ce credeau ei că fac, ci pentru ceea ce s-a pus la cale pe seama lor? Această nuanță e cutremurătoare și, cinic, e în folosul „ambelor părți”: unii își salvează (încă) pielea și „onoarea”, ceilalți sunt scutiți de durerea de a-și vedea prăbușite toate speranțele pe care și le-au pus în viitor, cînd au umplut, curați și sinceri, străzile orașelor țării în decembrie 1989.

Și totuși – cinstea memoriei le revine lor, acestora din urmă.